duminică, 7 iulie 2019

Nicu Popescu Vorkuta – Omul la care a venit Maica Domnului în celulă


Nicu Popescu se naşte în 30 iulie 1918 la Ploieşti, fiind 7 fraţi. Tatăl era un mic industriaş. Nicu a rămas lângă tatăl său să-l ajute, iar împreună cu fratele său Badea, intră în Frăţiile de Cruce. Badea şi Victor Silaghi, fruntaş legionar, sunt împuşcaţi în noaptea de 20-21 ianuarie 1941 la prefectura Ploieşti în urma loviturii de stat a lui Antonescu.

A fost împuşcat în cap şi a mai trăit până seara, după ce a luat Sfânta Împărtăşanie. Nicu pleacă din Ploieşti, se refugiază în Austria, în martie 1941. Ajunge în lagărul de la Rostock (cca. 400 de legionari), iar la 23 august 1944 este grav rănit pe când se afla în lagărul nazist din Buchenwald.

Reuniţi la Viena, printre care şi Nicu Popescu, fac front comun în lupta împotriva comunismului. Nicu Popescu, paraşutat în Ardeal, ajunge la Bucureşti unde se întâlneşte cu alţi camarazi veniţi tot pe calea aerului. Luând legătura cu cei de la Viena prin T.F.F. reuşeşte să transmită care este situaţia politică, economică şi mentalitatea din ţară.

Este arestat după câteva luni (1945) şi trimis după o scurtă anchetă, în URSS, martie 1945. Ajuns la Lublianka, teribila închisoare din Moscova, este anchetat de NKVD sub acuzaţia de spionaj în favoarea Germaniei, cu perspectiva de a fi executat.

Trecând prin chinuri mari, anchetatorii presându-l să recunoască că a făcut spionaj, Nicu Popescu îşi pune nădejdea în Dumnezeu, rugându-se neîncetat. De fapt, el a fost doar ajutat de germani să lupte împotriva cotropitorilor comunişti slujindu-și ţara. Spionajul nu era pentru germani, ci în interesul ţării sale, el doar s-a folosit de echipamentele ţării gazdă.

După câteva luni de calvar, anchetatorii îi dau un răgaz de gândire şi în acest răstimp, are o viziune. Acest fenomen el îl descrie în cartea sa „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, când vine Maica Domnului să-i aline suferinţele, să-l smulgă din ghearele morţii din îngheţata Siberie:

„Au trecut câteva săptămâni de linişte, de meditaţie şi rugăciuni, când într-o zi de după amiază, stând lungit în pat, cu faţa în sus, m-a cuprins un sentiment straniu. Fiinţa mea aştepta să se întâmple ceva şi nu ştiam ce. Trăiam o stare de euforie! Doamne, ce mai este şi asta? Şi cum priveam spre uşă, văd la un moment dat cum din uşa celulei se desprinde un abur alb. În timp ce acest abur a început să înainteze spre mine, a luat conturul unei fiinţe umane, iar eu, speriat, tremuram din toată fiinţa mea.

S-a apropiat de patul meu din fundul celulei şi, ducând mâna dreaptă spre capul meu, mi-a luminat faţa de trei ori, cu lumini din ce în ce mai puternice. N-am putut rezista acestei stări şi, înfricoşat, m-am întors cu faţa spre perete, strigând cu glas tare: Cine eşti? De unde vii? Întorcându-mă cu faţa în sus, acest contur de fiinţă omenească strălucind pe peretele din faţa mea, mi-a răspuns: Pe cine ai rugat să vină, a venit! Şi în acel moment s-a topit în zid” (Crez și adevăr, 2009, partea I, cap.12).


În această stare termină ancheta. Judecat, i s-a comunicat că a fost condamnat la 20 ani muncă silnică şi trimis dincolo de Cercul Polar, în lagărul numit Vorkuta, unde se exploata cărbune. În condiţiile unei călătorii grele de luni de zile, pe un ger cumplit, într-un vagon cu alţi deţinuţi, ajunge la Vorkuta şi în urma unui examen medical, este trimis într-o baracă pentru refacere (având cam 40 kg).

Refăcut cât de cât, este trecut prin mai multe ateliere de lucru la suprafaţă. Continuă să se roage cu acelaşi zel, fiind convins că va fi ocrotit şi că va scăpa. Aşa s-a şi întâmplat. Rugăciunea l-a salvat.

După 10 ani de chin în lagărul Vorkuta, este trimis în februarie 1955, împreună cu câteva sute de condamnaţi (nemţi, unguri, polonezi, români) în vagoane de marfă la un lagăr din sudul Rusiei pentru repatriere. În amintirea sinistrei detenţii va adăuga la numele de familie cel de „Vorkuta”. Nicu împreună cu alţi români ajunge în ţară, dar este ridicat de securitate şi dus la Bucureşti, din nou anchetat și condamnat la 20 ani de muncă silnică.


Alte chinuri, alte prigoniri prin închisorile din ţară. Ajunge la Jilava (1955-1957), în Calea Rahovei timp de 10 luni, apoi iar la Jilava, Uranus. Este condamnat la încă 20 ani pentru „intensă activitate împotriva clasei muncitoare”, 1957.

În 1957 fiind în Bucureşti la Ministerul de Interne, bătut şi anchetat, se roagă: „toată ziua şi noaptea, chemam numele Domnului şi ajutorul Maicii Lui. După şase săptămâni de rugăciuni, m-am trezit într-o dimineaţă aşa de transpirat, că puteam stoarce rufele de pe mine. Şi salteaua şi paiele din saltea erau atât de ude, încât a trebuit să o aşez jos pe muchie, rezemată de cărămida patului, să se usuce. Avusesem un vis!

În faţa ochilor mei, în celula mea, trecea Iisus Hristos, trăgând după El, cu mare greutate, Crucea pe care a fost răstignit. Dar toată greutatea fizică a acestei Cruci o simţeam eu pe umerii mei şi mă apăsa atât de tare, încât tremuram din toată fiinţa mea sub greutatea ei, de aceea transpirasem aşa de tare! Ce vis, Doamne!

A fost Iisus în celula mea, în faţa ochilor mei, în fiinţa mea! Şi când m-am trezit, eram ud leoarcă, speriat şi sleit de puteri. În singurătatea celulei în care zăceam, m-a găsit Iisus şi mi-a arătat că port Crucea Lui. Sfânta Cruce pe care El S-a răstignit pentru iertarea păcatelor noastre, Crucea neamului nostru românesc! Eram, deci, pe drumul cel bun, pe drumul Golgotei Lui!

Eram pe drumul cel îngust şi sănătos! Cum puteam să nu accept suferinţa? Cum să nu fiu măgulit de atâtea favoruri ce mi le-au făcut El şi Maica Lui? Ei mi-au dovedit în atâtea rânduri că-mi sunt ascultate rugăciunile şi că sunt în atenţia lor. Mare eşti Tu, Doamne, şi mari sunt puterile Tale!”.

Îmbolnăvindu-se grav de plămâni, ajunge la Aiud unde supravieţuieşte, având aceeaşi încredere în Dumnezeu, rugându-se tot timpul. Întâlnește deținuți pe care nu-i cunoscuse şi rar se mai vede cu foşti camarazi de care se despărțise înainte. Săritor să ajute pe cei mai slabi, a fost un izvor de încântare pentru cei cu care a împărtăşit greutățile. A stat şi la izolare pe un ger năprasnic, sumar îmbrăcat, cu mâncare la trei zile.

S-a eliberat în 30 iulie 1964, de ziua naşterii sale, rămânând acelaşi suflet bun şi împăcat: „Tuturor celor care m-au chinuit şi maltratat, un creştinesc: Dumnezeu să-i ierte! Dar neamul nostru românesc e bine să ştie ce a însemnat ateo-comunismul pe care l-a dus în spate mai bine de 45 de ani şi să nu uite că, fără Dumnezeu, omul se întoarce la barbarie!”. Dă dovadă de o înaltă spiritualitate. A fost minunea lui Dumnezeu că l-a păzit atâta timp.

A doua zi de la eliberare, fiind acasă la Ploieşti, îşi revarsă toate durerile într-un şuvoi de plâns nestăvilit. O adevărată renaştere. „Iar când cei patru preoţi care slujeau au ieşit în faţa Altarului, cu Sfintele Daruri, am izbucnit în lacrimi şi mi-a fost imposibil să mă mai opresc din plâns, până la sfârşitul slujbei. Doamne, că mari sunt puterile Tale! Unde am fost eu timp de 20 de ani? Unde am fost eu ieri şi unde sunt astăzi, întreg şi sănătos?! Cum de nu m-a strivit tăvălugul asupritorilor?!

Acestea erau gândurile care mă frământau. Doream, mă forţam să mă opresc din plâns, dar lacrimile nu mă ascultau, încât m-am spălat, cu ele, de tot visul urât prin care am trecut”.

Se căsătorește cu Clemans Popescu din Nicoreşti, Tecuci, în 1966. Vor avea un fiu, Radu. Se pensionează în august 1988.





După 1990 se întâlnește cu unii camarazi cu care leagă o şi mai strânsă prietenie – precum monahul Marcu (Costică) Dumitrescu ajuns la Sihăstria – şi îşi scrie memoriile, publicate sub titlul: „Un legionar dincolo de Cercul Polar”, reeditate în 2009 sub titlul „Crez şi adevăr”. S-a stins din viaţă la 16 septembrie 1999, cel care asemenea unei făclii, a luminat pe cei din jurul său şi a fost neîncetat un mărturisitor al adevărului.


surse:
Bucovina Profundă
16 septembrie: Pomenirea Mărturisitorului Nicu Popescu–Vorkuta (1918-1999) din “Martiri și mărturisitori romani din secolul XX” – Fabian Seiche
(Amănunte biografice: Permanențe, sept. 2008)

vineri, 22 decembrie 2017

Ioan Ianolide - Cărţi de citit în format digital

Ioan Ianolide (n. 1919, Dobrotești, județul Teleorman – d. 5 februarie 1986) a fost un scriitor român, legionar (membru al Frățiilor de Cruce), deținut politic al regimului lui Ion Antonescu și apoi, al regimului comunist

După studiile elementare, se înscrie la Facultatea de Drept din București, pe care nu o termină, căci din 1941, ca membru al Frățiilor de Cruce, odată cu grupul Gafencu, este întemnițat și timp de 23 de ani peregrinează prin diferite locuri de detenție: Aiud, Gherla, Pitești, Tîrgu Ocna etc.

Alături de Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide a luptat pentru apărarea credinței ortodoxe, făcând parte din grupul misticilor (nume dat chiar de Securitate).

De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu Virgil Maxim și Marin Naidim, încearcă să facă din spațiul carceral o Biserică a lui Hristos.

După eliberare, în 1981-1984, persecutat de securitate, scrie pe ascuns sute de pagini. Cartea rezultată, „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”, publicată la Editura Christiana (București, 2006) este rodul migalei unui grup de maici de la Mănăstirea Diaconești, din comuna Agăș, județul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mâna lungă a securității“ prin trimiterea lui în străinătate
sursa: Wikipedia

Ioan Ianolide - Întoarcerea la Hristos
Carte format PDF- Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor
Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea

Ioan Ianolide - Deținutul profet
Carte format PDF- Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor
Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea



Dosar - CNSAS




Valeriu Gafencu – în colonia de muncă Gâlda de Jos împreună cu mama sa, Elena Gafencu și cu Ion Ianolide; în spate se vede bisericuța de la Gâlda; cei trei se sprijină pe rămașițele unei foste fântâni arteziene

Ioan Ianolide



duminică, 10 decembrie 2017

Victorii pierdute - Feldmareșal Erich von Manstein

Erich von Manstein, pe numele său complet, dar mult mai puțin cunoscut, Fritz Erich von Lewinski (n. 24 noiembrie 1887, Berlin; d. 10 iunie 1973, Irschenhausen, Bavaria) a fost un militar profesionist care devenise unul din cei mai prominenți comandanți a forțelor armate germane (Wehrmacht) în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Erich von Manstein a atins toate gradele militare posibile, până la rangul de Mareșal (în germană, Generalfeldmarschall) în 1942, cu toate că nu a fost membru al Partidului Nazist.

În 1941 a primit controlul unor armate în Crimeea și Leningrad înainte de a deveni comandantul Grupului de Armate Sud.

În această poziție, Manstein a reușit una din cele mai importante victorii moderne când, în pofida superiorității numerice și materiale sovietice, el a reușit să stopeze ofensiva Armatei Roșii, care continua să avanseze după victoria de la Stalingrad, reușind chiar să cucerească orașul Harkov prin contraofensiva sa proprie.


Toate drepturile asupra acestei versiuni în limba română sunt rezervate 
EDITURII ELIT.

Victorii pierdute - Feldmareșal Erich von Manstein
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea

vineri, 1 decembrie 2017

Istoria se înșală! - Erich von Daniken

 foto sursa: Wikipedia
Erich von Daniken isi demonstreaza din nou flerul in dezvaluirea unor adevaruri socante, care le-au scapat contemporanilor sai. Dupa ce a analizat atent sute de texte antice, aparent fara nicio legatura intre ele, el este acum gata sa proclame ca istoria omenirii nu are nimic in comun cu cea pe care ne-o prezinta religiile lumii si, in plus, el are dovada!

In cartea sa cea mai noua, autorul analizeaza indeaproape fascinantul manuscris Voynich, care a sfidat toate incercarile de descifrare facute de la descoperirea sa, si face cateva dezvaluiri incitante despre la fel de incredibila Carte a lui Enoch.
Totodata, von Daniken scoate la lumina uluitoarea poveste a unui labirint subteran nedescoperit la Ecuador, despre care se spune ca ar adaposti o imensa biblioteca de panouri din aur. Autorul aduce dovezile care demonstreaza ca biblioteca metalica are legaturi nu doar cu Cartea lui Enoch, dar si cu mormonii, care au cautat-o decenii de-a randul, crezand ca ar contine istoria stramosilor lor.

Si ce se poate spune despre misterioasele linii din desertul Nazca, asemanatoare unor piste de aterizare atunci cand sunt vazute din aer? Arheologii sustin ca nu sunt altceva decat niste rute de procesiuni antice. Mai ganditi-va! striga von Daniken, scotand la iveala date pe care arheologii nici macar nu s-au gandit sa le verifice.

Istoria se insala! este o provocare intelectuala pentru cititori, reusind sa zdruncine unele convingeri inradacinate. Este cea mai buna carte de pana acum a lui Erich von Daniken.

Fascinatia de-o viata a lui Erich von Daniken fata de vizitatorii extraterestri s-a materializat in 1968, odata cu bestsellerul Amintiri despre viitor, o carte tradusa in 28 de limbi, care s-a vandut in peste 63 de milioane de exemplare. Este presedinte al Asociatiei pentru Arheologie, Astronautica si Cercetare SET

Pilonul de fier de la Delhi
 foto sursa: Wikipedia

Pilonul de fier de la Delhi este un stâlp înalt de 7 metri (22 picioare) aflat în complexul Qutb din Delhi (India), celebru pentru compoziția metalelor folosite în construcție.
Pilonul cântărește mai mult de șase tone.
 foto sursa: Wikipedia

https://drive.google.com/file/d/1d4jPOErALyZMwov0AkmlubBn6uRerJ7c/view?usp=sharing
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor sunt rezervate editurii 
TOTAL - PARALELA 45

https://drive.google.com/file/d/1d4jPOErALyZMwov0AkmlubBn6uRerJ7c/view?usp=sharing

vineri, 24 noiembrie 2017

Periprava - Memorial din gulagul românesc de Cătălin Ropală





Cătălin Ropală (1911-2002) frate cu Ana-Maria Marin soţia lui Vasile Marin, mort în Spania.
 Vasile Marin plecat să lupte pentru creştinătate în războiul din Spania (1936), moare pe front, ca un erou, la 13 Ianuarie 1937. Ororile săvârşite de comunişti în Spania l-au cutremurat: bisericile arse, altarele profanate şi preoţii ucişi cu miile.

Toate drepturile rezervate privind drepturile de autor
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea
https://drive.google.com/file/d/1X1L67SKFJ6cY7lpCv4AVrROkBU9xJ6i6/view?usp=sharing
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea

În stânga: Ana Maria Marin (soția eroului Vasile Marin) împreună cu Lucia Popsor la Biserica Sapienței, România
Ana Maria Marin (1910-2001), medic, de origine evreică, soţia martirului pentru Hristos, Vasile Marin și sora lui Cătălin Ropală
 
Ana Maria Marin - poveste de dincolo, din țara cotropită
Carte format PDF - Faceți click sau apăsați pe poză pentru a citi cartea 

vineri, 8 septembrie 2017

Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea - Uciderea lui Virgil Teodorescu







"Plânge printre ramuri luna,
Nopțile-s pustii,
Căci te-ai dus pe totdeauna,
Și n-ai să mai vii."

marți, 5 septembrie 2017

DOUĂ LUNI CU CĂPITANUL ÎN TABĂRA RARĂU











Generaţia crescută în duhul Căpitanului a intrat în luptă cu o totală dăruire de sine. Nici o generaţie românească nu a însemnat în etapele ei de maturizare un dramatism mai covârşitor, o problematică a existenţei mai chinuitoare şi un simţ al răspunderii mai ascuţit

În seara de 29 decembrie 1933 este ucis în bătaie de către poliție Stere Ciumetti


 Vasile Marin și Sterie Ciumetti
 
 MOȚA ȘI STERIE CIUMETI - DECEMBRIE 1933


STERIE CIUMETTI


de Horia SIMA



În cartea Căpitanului, "Pentru legionari", găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Sterie Ciumetti Toate zilele - câte le va mai avea - nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea".

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi.
Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situație excepțională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, în momentul în care dușmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii.

Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenințărilor, acela  în care își pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis.
Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei.

Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu.

În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia.

Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti.

"Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare".

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni.

Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până în Pind.

Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg.
De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Români puternice şi respectate in afară.

Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării.
Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze "schimbarea la fată a României" şi, in consecintă, locul lor era in această organizatie.

Aceste discutii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori.
Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studentii macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de actiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor.

In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om.
El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană.

Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii.
Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor.

El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater.

Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte.
Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de romani macedoneni in sanul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului.
E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni.
Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei.

Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârșitor, care nu mai putea fi susținut din cotizații. Situația era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas.
Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp în toată țara.

Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă.

Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică.

Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan.
Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el.

Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava in după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna.

Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde.

Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac in jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece.
Prin corupție şi presiuni guvernamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia în toamna anului 1940 vinovații și-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit.
De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi dușmănii.

Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională.
Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui.

Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înăltare românească in lume. Carnea si oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viața lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naționale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli.

Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima