vineri, 30 decembrie 2011

STERIE CIUMETTI - UN MARTIR


 Vasile Marin și Sterie Ciumetti

MOTA ȘI STERIE CIUMETI - DECEMBRIE 1939






STERIE CIUMETTI


de Horia SIMA



În cartea Căpitanului, "Pentru legionari", găsim următoarele rânduri despre Sterie Ciumetti:

„Sterie Ciumetti trăieşte zi şi noapte cu mine. E un tânăr de o mare corectitudine şi de o credinţă de câine. El devine casier central al Gărzii. Sterie Ciumetti Toate zilele - câte le va mai avea - nu se va gândi decât la Gardă, nu se va frământa şi nu va acţiona decât pentru Gardă, nu va trăi viaţa decât pentru ea".

Când a evocat in termenii de mai sus viaţa legionară a lui Sterie Ciumetti, Căpitanul s-a gândit şi la finalul sublim al acestei vieţi.
Au fost mii de legionari care au căzut pentru Legiune, dar in cazul lui Ciumetti avea de-a face cu o situație excepțională, când soarta întregei mişcări era in joc, când de atitudinea lui, în momentul în care dușmanii au pus mâna pe el, depindea continuitatea sau dispariţia Legiunii.
Dacă ar fi cedat in noaptea de 29-30 Decembrie 1933 presiunilor, torturilor şi amenințărilor, acela  în care își pusese nădejdile întreg tineretul ţării, Comeliu Codreanu, ar fi fost descoperit şi ucis.
Daca i-ar fi fost mai dragă viaţa lui, ar fi tăiat firul vieţii legionare. Căpitanul ucis in 1933, după toate prevederile omeneşti, s-ar fi destrămat şi Legiunea. Mişcarea era încâ prea puţin extinsă ca să poată recupera şi dăinui şi după moartea întemeietorului ei.
Abia in cei patru ani următori, 1934-1937, si-a creat cadre putemice şi a prins rădăcini in toată ţara. Ciumetti, şi in aceasta constă măreţia unică a jertfei lui, a respins alternativa salvării şi s-a hotărât pentru moarte. Si-a zdrobit existenţa lui proprie pentru a îndepărta fâlfâirea morţii de deasupra capului şefului său.

Sunt cunoscute împrejurările in care Căpitanul s-a întâlnit cu grupul de studenti români din Macedonia, o întâmplare din acelea pe care nu le poti atribui decât Providentei: in duba care transporta pe aceşti tineri la închisoarea Văcareşti, după atentatul neisbutit a lui Beza contra ministrului Angelescu.
 În celulele acestei închisori, sub privirea ocrotitoare a Arhanghelului, s-a plămadit frătia de cruce între Căpitanul oastei legionare, pe atunci destul de mică, şi grupul de luptători nationalişti veniti din Macedonia.
Aceşti români, renumiti prin vitejia şi dârzenia lor in apărarea patrimoniului national, in loc să găsească sprijin in Patria-Mamă, erau prigoniti de autorităti, tratati ca duşmani ai Statului şi azvârliti in închisori. Între cei întemnitati se găsea şi Sterie Ciumetti.
"Atunci l-am cunoscut pe Sterie Ciumetti, scrie Căpitanul, pe care Dumnezeu l-a ales, pentru sufletul său bun şi curat ca roua să fie, prin tragica sa soartă şi chinuire, cel mai mare martir al Mişcării Legionare, al României legionare".

Corneliu Codreanu şi tovarăşii lui de suferintă au folosit timpul petrecut in închisoare in vara anului 1930 pentru a dezbate problemele vitale ale neamului românesc de pretutindeni.
Căpitanul a avut prilejul să cunoască in amanunt, chiar din mărturia cutremurătoare a acelora care au trăit-o, tragedia Românilor din Balcani, iar tinerii originari din Macedonia au fost cuceriti nu numai de personalitatea umană a Căpitanului, bunătatea lui fără margini, dar şi de conceptia lui politică, a cărei viziune nu se limita la fruntariile unui Stat, ci îmbrătişa totalitatea natiunii noastre, de la Nistru şi până în Pind.
Luptele şi suferintele Românilor din Macedonia fac parte integrantă din zbuciumul neamului întreg.
De altă parte însă, din convorbirile cu Căpitanul, ei şi-au dat seama că problema lor nu poate fi rezolvată fară existenta unei Români puternice şi respectate in afară.
Drumul de salvare al elementului românesc din Balcani trece prin Bucureşti. Dar cum România însăşi suferea de plaga politicianismului, trebuia ca mai înainte să se dea bătălia in Patria-Mamă, pentru a impune un regim sănătos la cârma tării.
 Odată ce s-ar fi întărit Statul Român, influenta lui binefăcătoare s-ar fi resimţit asupra tuturor aşezărilor româneşti din întreaga lume. Legiunea lui Codreanu era instrumentul politic destinat să opereze "schimbarea la fată a României" şi, in consecintă, locul lor era in această organizatie.

Aceste discutii şi confruntări fără îndoială că nu ar fi avut acelaşi ecou in sufletul acestor tineri dacă s-ar fi desfăşurat in alte împrejurări, mai putin dramatice, şi nu îndărătul gratiilor unei închisori.
Ceea ce i-a impresionat mai mult pe studentii macedoneni, care nu erau nişte însăilători de vorbe goale, ci oameni de actiune, haiduci şi revolutionari, a fost solidarizarea Căpitanului cu cauza lor.
In toată tara, in toate partidele, nu s-a găsit nimeni să-i înteleagă şi să le ia apărarea. În afară de acest om.
El însuşi într-o situatie grea, el însuşi pândit de duşmani din toate părtile. Căpitanul risca mai mult decât toti cei închişi in chestiunea manifestului lansat de studentimea macedoneană.
Risca existenta organizatiei abia înfiripate. Risca o condamnare care l-ar fi desfiintat politic. O cât de uşoară condamnare, cereau duşmanii, pentru ca să aibă prilejul să se năpustească asupra Legiunii.
Dar onoarea lui de luptător nationalist nu putea suporta ca el să tacă, in timp ce se săvârşea o mare nedreptate acestor Români din partea unor politicieni vânduti străinilor.
El a sărit in ajutorul altor Români obiditi sau primejduiti, ca la Iaşi, la Universitate, la Nicolina, sau in Maramureş, fară nici un calcul, fără a măsura primejdiile ce le atrage asupra lui.

Acest gest, tinerii români din Macedonia nu l-au uitat. Unitatea lor de simtire şi gândire cu Căpitanul s-a pecetluit in focul luptei. De îndată ce au fost liberi, s-au înrolat in Legiune, atrăgând după ei cea mai mare parte a tineretului universitar originar din Peninsula Balcanică şi a coloniştilor aşezaţi in Cadrilater.
Căpitanul a fost răsplătit din belşug pentru ajutorul dat acestor oameni in momente de restrişte.
Tocmai atunci luase hotărârea să se stabilească la Bucureşti. Elementul macedonean i-a fost de nepreţuit sprijin tocmai in această perioada dificilă, a primului contact cu Capitala, o lume necunoscută şi in mare parte străină de aspiraţiile Mişcării. De atunci încoace nu a fost luptă legionară in care ei să nu fie prezenţi, cu munca lor, cu banul lor, cu sacrificiul lor, cu viaţa lor.

Sterie Ciumetti a luat parte la toată această eroică afirmare a ramurii de romani macedoneni in sanul Legiunii, in perioada 1930-1933. E umbra credincioasă a Căpitanului.
E numit casier central al Gărzii, funcţiune care presupune nu numai corectitudine in mânuirea banilor, dar şi strădania zilnică şi penibilă de a acoperi nevoile minime ale organizaţiei. Legiunea nu era finanţată de nimeni.
Toate mijloacele ei materiale proveneau din cotizaţii sau din ajutoare benevole ale membrilor ei.

Campaniile electorale din 1932 si 1933 au impus însă Legiunii un efort financiar covârșitor, care nu mai putea fi susținut din cotizații. Situația era critică. Atunci Sterie Ciumetti a făcut apel la generozitatea negustorilor macedoneni din Capitală şi Legiunea a fost salvată din impas. 
  Listele de candidaturi au putut fi depuse la timp în toată țara.


Ne-am oprit câteva clipe asupra antecedentelor legionare ale lui Sterie Ciumetti pentru că numai pe firul lor putem încerca să pătrundem in taina sufletului său. Cununa martiriului nu s-a aşezat întâmplător pe capul lui, n-a fost un gest temerar de ultimă oră, ci intra in vocaţia lui de luptător, era împlinirea concepţiilor lui de viaţă. Fără îndoială că ultimul lui act de serviciu pentru Legiune depăşeşte tot ce a făcut el pâna atunci, dar între masa sacrificiilor zilnice săvârşite in cursul funcţiunilor ce le-a îndeplinit in Mişcare, adeseori anonime, adeseori cunoscute numai de cel care le poartă povara, şi între ultima lui zvacnire de energie, care a spart plafonul acestei lumi pentru a salva viaţa Căpitanului, exista o legătură naturală şi o continuitate logică.
Sterie Ciumetti era aeelaşi şi când strângea un ban pentru Legiune şi când murea pentru Capitan.
Aceeaşi vână spirituală hrănea amândouă sacrificiile, deşi valoarea lor nici nu se poate compara.

După împuşcarea lui Duca, Victor Iamandi, subsecretar de stat la Inteme, dăduse ordin organelor de poliţie şi jandarmerie că dacă îl prind pe Corneliu Codreanu să facă justiţie sumara cu el. Sterie Ciumetti fusese eliberat de la Jilava in după amiaza zilei de 29 Decembrie, cu câteva ore înainte de atentatul de la Sinaia, împreună cu Ion Moţa şi Vasile Marin. Abia poposise in mijlocul familiei lui, când zbirii bat din nou la uşă şi îl ridică. De asta dată pentru totdeauna.
Dus la poliţie, a fost groaznic chinuit ca să spună unde poate fi găsit Căpitanul. Cum Ciumetti lucrase permanent la secretariatul Mişcării, era cel mai indicat să le dezvăluie legăturile Căpitanului, persoanele pe care le frecventa in Capitală şi unde eventual s-ar putea ascunde.
Cu toate chinurile ce le-a suferit, comisarii n-au putut smulge nimic de la el. L-au ameninţat cu moartea. Ciumetti nu s-a turburat, atunci într-un acces de furie şi disperare, au tras in el şi apoi i-au azvârlit trupul neînsufleţit la marginea unui lac in jurul Bucureştilor.

Comisarii de politie, Panova si Aurelian Negrescu, responsabili de moartea lui Ciumetti, au fost reclamaţi justiţiei şi s-au început cercetările împotriva lor. Dar procesul n-a ajuns să se judece.
Prin corupție şi presiuni guvernamentale asupra organelor de anchetă, afacerea a fost înmormântată. Abia în toamna anului 1940 vinovații și-au luat cuvenita pedeapsă.

Trebuie să ne închipuim ce s-a petrecut in sufletul lui Sterie Ciumetti in timp ce loviturile cădeau cu grămada asupra trupului său slăbit.
De o parte era viaţa caldă şi ademenitoare, era căminul abia înfiripat, de unde fusese smuls abia de câteva ore; de alta, era viziunea măreaţă a destinului românesc in lume, Căpitanul, Ţara, Legiunea, care-şi croise drum vitejeşte până atunci in mijlocul a mii de primejdii şi dușmănii.
Toate aceste cuceriri şi realizari să se prăbuşească acum, după atâtea suferinte şi sacrificii, dacă ar fi Căpitanul descoperit şi ucis? Nimeni n-ar mai fi in stare să ia de la capăt mişcarea de renaştere natională.
Totul se putea pierde pentru un moment de slăbiciune al lui.
Atunci, gândindu-se la figurile legendare ale Armatolilor, într-un efort supraomenesc s-a ghemuit in durerea lui, pentru a rămânea credincios visului de înăltare românească in lume. Carnea si oasele zdrobite au fost învinse de forţa spiritului până ce călăii l-au eliberat de chinuri şi dureri, dându-i lovitura de graţie.

În toată viața lui de luptător pentru mântuirea neamului românesc, Sterie Ciumetti a fost de o consecvenţă severă. Odată ce s-a hotărât să apuce drumul spinos al luptei naționale, pentru el nu au mai existat întoarceri, revizuiri, sau îndoieli.
Având formaţie de luptător încă din mediul in care s-a născut şi in care şi-a petrecut adolescenţa, prin Legiune a îmbrăţişat aspiraţiile neamului întreg şi şi-a încheiat viaţa dând un exemplu cutremurător de lealitate fată de idealul care i-a încălzit sufletul. Căpitanul i-a cinstit memoria, aşezându-l in fruntea martirilor pomeniţi la şedinţele de cuib.

Sterie Ciumetti a fost un caracter tăiat in stâncă. Viaţa şi moartea lui formează un bloc de granit, o unitate indestructubilă. O existenţă rar întâlnită, modelată până in ultima clipă de văpaia spiritului nemuritor.

Horia Sima













vineri, 16 decembrie 2011

marți, 15 februarie 2011

Povestea vorbei - Virgil Ierunca prezinta jurnalul lui Gustaw Herling




Povestea vorbei - Virgil Ierunca prezinta jurnalul lui Gustaw Herling

Virgil Ierunca prezinta Jurnalul lui Gustaw Herling(II) - Teze si Antiteze la Paris




Monica Lovinescu - Swan Secret Garden





marți, 8 februarie 2011

Ion Gavrilă Ogoranu - Grupul Carpatin Făgărășanu




Novac Ioan

 Hasu Laurian

Metea Victor

Chiujdea Ioan


Hasu Gheorghe 







1. Ion Gavrilă 2. Ion Chiujdea 3. Pavel Mârza

1. Ion Gavrilă  2. Moise Bărcuţean 3. Ioan Bucur  4. Gheorghe Bucur  5. Viorel Albu   6. Gheorghe Mihăilă


Crucea din Budiu





ION GAVRILĂ - Moșu (din Netotu). Șeful grupului de luptători din Munții Făgărașului. Singurul luptător care nu a fost prins. Capturat de securitate la Cluj, în 1976.

REMUS SOFONEA - Brâncoveanu (din Drăguș). Rănit la Viștea, salvat de Olimpiu Borzea. Se împușcă și moare în casa lui Olimpiu Borzea, împreună cu Laurean Hașu.

IOAN CHIUJDEA - Profesorul (din Berivoi). Arestat prin trădare în 1955. Executat în 1957.

GHIȚĂ HAȘU (din Pojorta). Capturat în iulie 1955. Condamnat și executat în 1957.

ANDREI HAȘU - Baciu (din Pojorta). Împușcat în februarie 1952, la Voivodeni.

OLIMPIU BORZEA (din Viștea de Jos). Condamnat la moarte, i se comută pedeapsa la muncă silnică pe viață.

LAUREAN HAȘU - Leu (din Breaza). A supraviețuit din încercarea de a se împușca împreună cu Remus Sofonea în casa lui Olimpiu Borzea. Executat prin împușcare la Uranus în noiembrie 1957.

ION ILIOIU (din Sîmbăta de Sus). Singurul supraviețuitor al Grupului Gavrilă. A fost rănit grav în 1954, la Avrig. Trăiește în Făgăraș.

VICTOR METEA (din Ileni). Prins prin trădare în 1955. Executat în noiembrie 1957, la Uranus. Singurul care a refuzat să depună recurs la sentință.

NICOLAE MAZILU (din Toderița). Ucis împreună cu Mogoș în Pădureni-Timiș, în noiembrie 1950.

IOAN MOGOȘ (din Toderița). Moare în luptă cu securitatea, în noiembrie 1950, la Pădureni-Timiș. Osemintele i se găsesc în 1994. Reînhumat lângă Craiova.

MARCEL CORNEA (din Șinca Veche). Cade ucis în casa învățătorului Pridon din Părău, în noiembrie 1950.

SILVIU SOCOL (din Berivoi). Rănit și prins în 1950, la Toderița. Executat prin împușcare în 1951, la Brașov.

TOMA PIRĂU - Porîmbu (din Ileni). Cade în luptă cu securitatea, în decembrie 1950, în șura lui Dumitru Cornea din Ileni.

IOAN POP - Fileru (din Lisa). Capturat prin trădare în martie 1956. Executat prin împușcare în 1957, nu se știe locul..

GHEORGHE ȘOVĂIALĂ (din Berivoi). Împușcat de securitate la 5 august 1952, Obreja-Alba.

NELU NOVAC (din Berivoi). Prin prin trădare în 1955. Executat în noiembrie 1957, la Uranus.

GELU NOVAC, fiul profesorului Mihai Novac, împușcat la Obreja-Alba, alături de Gheorghe Șovăială, în 1952. Sora lui, GEMA NOVAC, a murit la scurt timp după eliberarea din închisoare.

Portretul luptătorului la tinerețe






Rețeaua de sprijin


N-am fost singuri în această luptă. Alături de noi a fost populația din regiune, care ne-a ajutat și ocrotit. Peste 1.000 de familii (căci am fost ajutați de familii) au avut de suferit în urma răzbunării Securității.

Dintre acestea amintesc: fam. BORZEA - Viștea de Jos, BUCELEA - Viștea de Sus, frații ELISABETA MALENE și REMUS BUDAC din Cârța, fam. VASILE MUREȘAN din Dăișoara, BÂRSAN - din Retis, ARONEASA, COMȘA, GAVRILĂ, IFTIM din Cincu, AUREL DĂIȘOREAN  din Merghindeal, 

IERONIM MIHAI din Bărcut, IERONIM ALBU din Crihalma, GHEORGHE și ION BUTA din Jibert, medicii GHEORGHE BRESCAN și VASILE MUNTEANU, ION și NICULAE GRECU din Șoarș, sute de familii din toate satele din Țara Oltului, care se găsesc ca bănuiți de sprijinire a grupului în arhivele Securității.

Nu trebuie uitați sutele de ciobani din Argeș și Muscel, ca și pădurarii din zona Făgăraș. Caracteristic pentru toți acești oameni e declarația preotesei VALERIA RAIȚA, dată la Securitate: "Declar că niciodată nu voi fi în stare să-i vând pe METEA și pe GAVRILĂ, care-mi sunt dragi, ca și copiii mei". Nu numai noi am făcut rezistența anticomunistă.

Înaintea noastră au fost preoții ortodocși sau uniți cu Roma, în frunte cu ARSENIE BOCA, starețul Mânăstirii Sâmbăta, preot DAVID ION din Scorei, STANISLAV AXENTE din Lisa, DASCĂLU din Arpaș, BĂLESCU din Ucea de Sus, MOLDOVAN din Recea, RAIȚA și MOTOC din Săsciori, CORIOLAN BURACU din Făgăraș și alții care au luat calea închisorilor sau a Canalului. 

Aceeași atitudine demnă au avut-o intelectualii din regiune, în special profesorii și învățătorii. Lista lor începe cu prof. NICOLAE PETRAȘCU, VIRGIL MATEIAȘ, ROMULUS URSU, VALER LITERAT, MIHAI NOVAC, SĂBĂDUȘ, notarul CÂLȚEA MOISE. Ce-au fost toți aceștia în acest colț de țară? Un dram de demnitate creștină și națională și-un picur de speranță în viitor. ION GAVRILĂ OGORANU.

Tactica și strategia Grupului Carpatin Făgărășan Aveam la dispoziție cel mai compact masiv muntos din România, lung de 100 Km. și lat de 60 Km. fără căi de comunicație, împădurit.
Grupul era format din tineri cu dragoste de Dumnezeu și de țară, ce ne cunoșteam de mici, crescusem împreună, ne știam calitățile și defectele, ne născusem la poalele munților și în munți ne simțeam ca acasă („...pe ei îi ocrotește natura,” recunoștea și locotenentul Alexandru Moritz.) Ne-am extins activitatea pe o suprafață cât mai mare: toți munții Făgăraș și Perșani, pădurile de pe Ardeal, până la Racoș, Sighișoara, Mediaș, Sibiu, pentru a dispersa forțele trimise împotriva noastră.

Nu ne-am construit un punct central de rezistență, greșeală ce-au făcut-o majoritatea grupurilor din țară, chiar cele conduse de militari, unde, odată descoperit centrul de rezistență, Securitatea aducea atâtea forțe, încât putea să distrugă grupul. Cât timp nu era zăpadă, eram peste tot și nicăieri, tot timpul în mișcare.
 Am fost iubiți și sprijiniți de o populație minunată.

Ne-am încadrat totdeauna în morala creștină și onoarea militară. Țineam să nu rămână în urma noastră nici o acțiune de care să ne fie rușine în viitor.
 Nu am tras niciodată primii asupra ostașilor trimiși după noi. Tragedia luptei noastre a fost că nu ne întâlneam cu adevărații vinovați, care conduceau represiunea de la distanță, ci eram puși în situația tragică, de a ne întâlni și ucide român cu român pe crestele munților.

Am tras doar atunci când am fost înconjurați și pentru a ieși din încercuire. Istoria acelor ani am scris-o încă de atunci, în munte, în câteva caiete, cu titlul „Brazii”, și-n câteva testamente.

O parte din ele au ajuns în mâinile Securității, altele s-au pierdut. Câteva se află în dosarele Securității, dactilografiate sau fotografiate. De altfel, toate dosarele au fost microfilmate, ceea ce înseamnă că mai există încă o arhivă, microfilmată.
După Revoluție, am rescris istoria acelor ani din memorie, în trei volume, sub titlul „Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc”, ultimul volum în colaborare cu Lucia Baki-Nicoară.

În prefața volumului al treilea, am spus că, pentru a scrie o istorie a grupului, pe lângă amintiri, e nevoie de documentele Securității. Astăzi le avem. Nu toate. La C.N.S.A.S a sosit de la Securitate dosarul operativ 846.873, înregistrat aici sub nr. 770. Sunt în total 124 de volume, ce cuprind 49.890. file.
Din acest număr 30 volume au fost alcătuite de Miliție, restul de Securitate.

 Tot aici se mai află un dosar penal, format din 16 volume, cuprinzând procesul din 1957 și condamnarea luptătorilor la Sibiu. Se mai găsesc câteva dosare provenite de la regionalele Securității, altele decât cea din regiunea Stalin.
Nu se află dosarul cu evenimentele din 1950 și cu procesul din orașul Stalin din iulie 1951, cu pronunțarea a 17 condamnări la moarte.

Nu se află informații despre parașutații de către puterile apusene în anii 1950-1953, decât în măsura în care a fost nevoie, pentru condamnarea grupului nostru ca spioni ai imperialiștilor americani, englezi și francezi.

Nu se află nici o referire la modul cum a fost arestat și anchetat autorul acestor rânduri, și nici despre urmărirea sa, ulterioară.

Nu se află dosarele cu legăturile noastre externe, despre avionul american venit să ne ajute în 1951, ci doar informații în urma cărora am fost acuzați de legături cu imperialiștii, pentru a fi condamnați pentru spionaj și trădare.

Cândva, când dosarele nu vor mai fi în mâna celor ce le-au alcătuit, se va face lumină completă în istoria rezistenței anticomuniste. Materiale care se află în dosarele studiate la C.N.S.A.S. Ca volum de pagini scrise, sunt notele informative ale diferiților informatori. De altfel trebuie știut că orice acțiune desfășurată de Securitate a avut la bază o informație, adevărată sau falsă, despre noi. Cum au fost recrutați și cine au fost informatorii?

Primii informatori ai miliției și securității au fost vechii agenți ai jandarmeriei, poliției și siguranței. Stăpânii s-au schimbat, dar uneltele au rămas.
În multe cazuri au rămas și stăpânii. Jandarmii au devenit milițieni, comisarii și ofițerii au devenit ofițeri de Miliție și Securitate, tot atât de zeloși și de slugarnici ca și înainte, ba chiar mai mult.
Ca exemplu, îl dau pe plutonierul de Miliție Gheorghe Mureșan, care a trimis la moarte și închisoare sute de oameni.

De altfel lucrurile s-au petrecut la fel și în eșaloanele superioare: șeful Siguranței antonesciene, Eugen Cristescu, condamnat la moarte odată cu mareșalul, n-a fost trimis în fața plutonului de execuție, ci cocoțat la Direcția Securității, unde și-a adus aportul, la distrugerea „dușmanilor regimului”.
Că, după un timp, când nu au mai avut nevoie de ei, au fost arestați și condamnați și ei la rândul lor, acest lucru face parte din morala comunistă.

De obicei, într-un fel, informatorii nu erau numai informatori, ci erau oameni tari, mai ales în sate și orașe, care puteau dispune de semenii lor, pentru satisfacerea propriilor lor interese. Erau cunoscuți de toată lumea, și ei voiau ca oamenii să le știe de frică.

De multe ori se poate vorbi chiar de dinastii de informatori. Iată un caz pe care-l cunosc bine: informatorul nr. 1 a fost primar în timpul stăpânirii maghiare, trimițându-și consătenii la închisoare, mai zelos decât jandarmii maghiari. După Unire, n-a pățit nimic, s-a înscris în Partidul Liberal și a fost tot primar.

S-a purtat la fel cu sătenii, de data aceasta cu ajutorul jandarmilor români. Nr. 2, fiul primului, a fost mare și tare în timpul dictaturilor carlistă și antonesciană. Se lupta să ajungă primar. Pe pâra lui au fost ridicați consăteni și trimiși din post de jandarmi în post de jandarmi, cu mâinile legate. Nr. 3, fiul nr. 2, a fost un zelos agent al Securității, făcând pâri mincinoase la adresa consătenilor.

Doi oameni pârâți de el au murit în urma bătăilor primite de la Securitate. Nr. 4, fiul nr. 3, a ajuns ofițer de Miliție și apoi de Poliție. Altă categorie de informatori erau cei care prin funcția lor aveau tangență cu noi. Pădurarii, paznicii de vânătoare, vânătorii din magazine, paznicii de câmp și din sate, ciobanii, cabanierii, medicii, farmaciștii, postașii, hornarii, învățătorii, preoții, vânzătorii, medicii veterinari etc, care erau obligați să-și ia angajamentul că vor raporta tot ce au observat.

Erau instruiți în acest sens și uteciștii și pionierii, în ședințele lor de îndoctrinare comunistă. Uneori copiii și-au vândut părinții și vecinii, cu pasiune. O categorie aparte de informatori erau chiar membrii familiilor noastre, colegii de școală, prieteni și sprijinitori de-ai noștri.

Noi am sfătuit întotdeauna pe oamenii noștri să nu refuze propunerea Securității de a deveni agenți, pentru a nu fi arestați, și să-și ia angajamentul că ne vor vinde.
Era singura modalitate, de a scăpa de arestare și de chinurile din beciurile Securității.
Pe ei i-am sfătuit să dea informații despre noi, lipsite de importanță. În multe cazuri, le spuneam noi ce să declare Miliției și Securității pentru a fi crezuți și pentru a-i deruta. Spera oare Securitatea că va obține rezultate astfel? Aveau puține speranțe, dar se mulțumeau cu ce se realiza.

Trebuie spus că asupra oamenilor noștri și în general asupra populației se făceau amenințări mari și chiar se recurgea la ele. Bunăoară: „vă vom duce cu toată familia, de nu va mai ști nimeni de voi!”, „te vom ucide în bătaie la Securitate!” , „ai o fată sau o soție, o vom lua-o la Securitate, și câinii își vor bate joc de ea!”.
Cu toate acestea nu am fost vânduți.

Există în istoria grupului nostru însă, doar câteva cazuri, când sprijinitorii noștri, terorizați și îngroziți, au cedat: fratele lui Toma Pirău, Ion Gălbingea, și mai târziu, prof. Ion Grovu, care a vândut ultimul grup dintre noi. S-a vorbit mult după revoluție despre publicarea listei cu numele informatorilor Securității. În cazul nostru, ar fi cel puțin, o mare greșeală.

Nu faptul că ai iscălit un angajament te face vinovat. La vremea aceea refuzul de a fi informator era egal cu chinuri și cu urmări foarte grave, arestare, deportare sau moarte. Majoritatea oamenilor noștri de sprijin au trebuit să iscălească un astfel de angajament.
 Nu poate fi socotit cineva informator dacă a declarat informații lipsite de valoare, ca de ex. „Părinții lui Metea Victor au fost la biserică”, sau dacă au spus lucruri pe care Securitatea le știa, ca de ex. am văzut-o pe mama lui R. cu haine cernite, deci știe că fiul ei e mort.
 Informator îl socotim pe acela a cărui informație a ucis sau a produs un rău cuiva. Sunt zeci de mii de pagini în cazul nostru, conținând informații care nu ne puteau face nici un rău. Oamenii le-au dat din cauza fricii sau anume ca să deruteze Securitatea. Ar fi o crimă ca numele adevărat al autorilor acestora să figureze într-o listă oarbă a informatorilor.
Și, cu toate acestea, au fost oameni care au refuzat pe față să-și ia un angajament. Un paznic de vânătoare a spus: „eu am fost angajat să ocrotesc vânatul, nu să vânez oameni”. Unui condamnat la 15 ani i se promite eliberarea, dacă promite că-l va preda pe nepotul lui. „Să-mi vând eu sângele meu? Ce vreți să faceți din poporul acesta?”

Adevărații informatori, au fost aceia care, de bună voie și nesiliți de nimeni, pentru bani sau alte beneficii, și-au trimis consătenii la arestare, condamnare sau moarte, ca bunăoară cei ale căror informații au dus la 17 condamnări la moarte, zeci de condamnări la închisoare, familii distruse, gospodării arse din temelii, informații răsplătite cu câte 1000 de lei de informator.
Informatori vinovați au fost și cei care s-au răzbunat pe semenii lor, pârându-i că au legătură cu cei din munți, fără să fie adevărat.

Pe vremea aceea nu puteai să te răzbuni pe cineva mai crunt, decât pârându-l că are legătură cu aceștia (ca bunăoară cel care s-a răzbunat pe vecinul său, Octavian Lazea, declarând că mama lui Gavrilă a fost văzută la acesta cu o traistă de merinde, lucru complet neadevărat.
 Cei doi au fost arestați, bătuți și aruncați în nesimțire pe marginea drumului). În dosare se găsesc pe lângă informații, rapoarte, telegrame, procese verbale, note, dispoziții, hotărâri etc precum și activitatea trupelor de Securitate împotriva noastră din timpul anilor 1950-1956 și chiar de mai târziu. Nu am găsit consemnate acțiunile de mai mică amploare ale Miliției și Securității din anii 1948 și 1949.

De asemenea se găsesc consemnate doar acțiunile din regiunile Stalin și Sibiu, și numai tangențial amintite cele din regiunea Argeș, deși ne-am ciocnit în multe rânduri cu trupele din regiunea Argeș (ca de ex. în 1951 în Piscul Netorului, în 1952 pe muntele Moldoveanu și în 1954 la Izvoarele Topologului.)
Două acțiuni, și anume cele de mai mare amploare din vara anului 1951 și din 1952, nu sunt consemnate, ultima deloc, iar prima de abia tangențial amintită. Cauza? Ultima se pare că a fost condusă de Nicolae Ceaușescu pe când era general la armată.

De altfel din loc în loc, în volume, se găsesc file albe (chiar scris cu cuvintele “filă albă”, înlocuind desigur ceva ce a fost extras). Efectivul acțiunilor a variat de la grupa de patru până la zece ostași, până la plutoane și mai la urmă regimente, când grupul nostru carpatin nu mai era numit „bandă”, ci a devenit „inamicul”.
Deși s-au folosit permanent avioane și elicoptere, ele nu sunt decât parțial amintite.
 Desfășurarea acțiunilor este consemnată amănunțit, unele chiar foarte amănunțit, fiind trecute chiar și numele câinilor care au participat la acțiune.

 În total am numărat 108 acțiuni ale miliției și securității, repartizate astfel pe ani: 16 acțiuni în 1950 7 acțiuni în 1951 15 acțiuni în 1952 23 acțiuni în 1953 25 acțiuni în 1954 18 acțiuni în 1955 4 acțiuni în 1956.
 Desfășurarea ciocnirilor cu grupul nostru sunt consemnate destul de aproape de adevăr.

De obicei sunt introduse elemente care să le scuze insuccesele: de exemplu se prezintă un număr mai mare de bandiți, se trec mai puține forțe ale Securității, armamentul blocat, acțiunile s-au petrecut seara când întunericul avantaja bandiții; și bineînțeles au găsit totdeauna țapi ispășitori, din vina cărora noi n-am fost distruși și ei au avut pierderi.
 Ofițerii incompetenți au fost dați afară sau înaintați Tribunalului Militar. În ce privește adevărul și minciuna din dosare: unele piese din dosar sunt adevărate, așa cum sunt prezentate, altele sunt cosmetizate, cu scuze și elemente favorabile lor, altele sunt denaturate în parte sau complet, pentru ca vina să cadă total asupra noastră.

În sfârșit, unele sunt în totalitate inventate cu bună știință, pentru ca organele să-și justifice ineficiența în fața forurilor superioare.
Un astfel de caz este cel al licențiatei Elena Șofariu, a cărei viață a fost distrusă de Securitate, bănuită a avea legături cu grupul nostru, fata neavând însă nici cea mai mică legătură cu noi.

Aici consemnez un mare noroc pentru grupul nostru făgărășan.
În majoritatea grupurilor din țară, nu mai trăiește nimeni dintre cei ce pot confirma cât adevăr și câtă minciună se află în dosarele Securității.

În grupul nostru făgărășan au supraviețuit și mai trăiesc destul de mulți din cei ce au trăit acele evenimente și le pot judeca (luptătorii Ion Ilioi și Gilu Radeș, Olimpiu Borzea, Ion Grecu, Victor Ioan Pică, Dumitru Moldovan, autorul acestor rânduri și alții.

Până de curând au trăit dr. Nicolae Burlacu, înv. Elisabeta Malene, și preotul Victor Dâmboi.). Trebuie spus că în volumul dosarelor, documentele nu sunt așezate după niciun criteriu logic, nici cronologic, nici tematic.
În multe cazuri cuprinsul volumului nu corespunde titlului de pe copertă.

Pentru sistematizarea enormului material ce l-am scos din arhive, am adoptat pe cât posibil ordinea cronologică, cu anul, luna și data când a fost emis documentul.
Astfel se face ca un document să nu aibă legătură tematică cu cel de dinaintea lui sau cu următorul document.

Am consemnat fiecare document cu data, volumul, fila de unde provine și autorul documentului. În unele cazuri, din neatenție, am uitat să trec, unul sau două din aceste repere, și mi-ar fi trebuit un timp enorm să repar greșeala.


Rezistenta Armata Anticomunista - Grupul condus de Ion Gavrilã-Ogoranu 1948-1957 Munții Făgărașului