Pentru Mișcarea Legionară, pentru legionarii de azi si de mâine, chiar și pentru vrăjmași…
Horia Sima, Comandantul Miscãrii Legionare, s-a înscris în conștiința românească încã din timpul vietii printre acei mari oameni ai neamului nostru care au creat evenimente, au deschis epoci spirituale sau au determinat o nouã ordine moralã, constituind astfel cu totii mândria poporului nostru si dându-i nobila justificare pe planul spiritual al existentei.
Iar atunci când a coborât în somnul din ceasul prelungit al noptii fãrã rãsãrit, ca o tortã întoarsã într-o apã neagrã, fãrã margini, fãrã fund, s-a înscris si în nemurire ca un punct cosmic al unei mari verticale legionare ridicate de pe pãmânt.
De aceea acum, când s-au împlinit 10 ani de când limba sortii sale, ajungând la al doilea prag al vietii, l-a trecut din vremelnicie la cele vesnice, desi se pãrea cã viata îi stãtea încã mult deschisã înainte, soarta dãruind-i puterea si rarul privilegiu de a fi la datorie si de a munci ca în anii tineretii, si chiar de a nu obosi înainte de sfârsit, amintirea lui este un prilej binevenit de a medita asupra impresionantei lui personalitãti si de a rememora pentru cei care l-au cunoscut si, mai ales, pentru cei care nu l-au cunoscut - si îndeosebi tinerii - forta lui spiritualã si mult înfãptuitoare, pe care a avut-o, si care-l face si astãzi tot atât de viu printre noi, ca si atunci când era în viatã.
Este totodatã si un prilej de mare însemnãtate pentru a arãta puterea pe care a avut-o - si-o simtim si astãzi - de a ne întãri hotãrârea strângerii mereu sub steagul purtat de Cãpitan si de a-i urma fãrã sovãire linia lui de gândire si actiune care a început în Pãdurea Dobrina si se va împlini desãvârsit cu marea Biruintã legionarã.
Dacã Providenta l-a dãruit României pe Cãpitan si Miscarea Legionarã, Horia Sima a fost darul aceleasi Providente pentru Legiune.
În complexa lui personalitate s-au contopit, ca-ntr-o fericitã osmozã omul de actiune legionar, despre care Cãpitanul spune cã "îsi umple inima de foc si hotãrâre sfântã în lupta dreaptã în care se angajeazã", bãrbatul politic, gânditorul, doctrinarul, cãlãuza, modelul de întelepciune si exemplul de echilibru, însusi pe care le-a dovedit din plin dupã ce a fost investit potrivit principiului selectiunii - care functioneazã în Miscarea Legionarã - continuator al Cãpitanului si a devenit demnitar de stat (vicepresedinte al Consiliului de Ministri) si tuturor acestora alãturân- du-se si autorul unei prodigioase opere scrise, însumând peste 20 de volume, la care se adaugã numeroase articole publicate si rãmase încã în diferite reviste specifice, prefete, conferinte, interviuri si alocutii ocazionale, care, toate, îl fac sã nu poatã fi usor de cuprins si nici usor de a fi cunoscut în întregime.
Dupã ce în unele lucrãri a fãcut un aspru rechizitoriu comunismului, denuntându-l de a fi o conspiratie satanicã ostilã oricãrui sens national si oricãrei credintei în destinul si adevãrul permanent al neamului, care mineazã si otrãveste patria, strecurându-si virusul în toate celulele sufletesti ale societãtii, în alte lucrãri a prezentat istoria Miscãrii Legionare, cu rãdãcinile ei adânc înfipte în cei mai tari dintre sâmburii nostri etnici si cu tot ce are ea ca lamurã din sufletul permanent românesc, pentru ale cãrui mari idealuri a sângerat atât de mult si s-a oprit în multe scrieri ale sale la fundamentele si esentele spirituale ale doctrinei legionare.
"Axa politicã-religie" - una dintre esentele spirituale ale doctrinei legionare - îsi dovedeste actualitatea perenã prin faptul cã si politica si religia urmãresc acelasi tel suprem pentru viata unui neam.
Dacã politica are un scop imediat: stabilirea unor reguli de convietuire în sânul unei comunitãti nationale, si altul mai îndepãrtat: asigurarea continuitãtii istorice a unui popor între celelalte (teluri sustinute si de religie), amândouã, si politica si religia, contribuie la îndeplinirea unei opere transcendentale: cãlãuzirea neamului pe drumul Învierii.
Opera scrisã a Comandantului, în cea mai mare parte a ei constituind o masivã unitate de gândire, ce devine o lecturã grea chiar si pentru cei familiarizati cu problemele, dar având în fiecare paginã a ei o adâncime de cugetare descãrcatã în fulgere inedite de stil si o puritate de inimã care n-au fost decât zestrea spiritualã a unui fericit contemporan al Cãpitanului, i-a adus prestigiul autoritãtii - ce decurge din fapte si nu din functie - si i-a dat calitatea de autor al unor contributii deosebite la sporirea patrimoniului intelectual al tãrii.
Dacã în morala crestinã criteriul de valoare a omului îl constituie faptele sale, acest criteriu e acelasi si în politicã, dincolo de orice ierarhie formalã. Horia Sima si-a cucerit prestigiul etic al autoritãtii si prin fapte, care n-au fost decât mari.
Au fost multe acestea, dar facem un popas asupra câtorva dintre ele.
Este stiutã starea de lucruri din anul de catastrofã 1940 când, de pe urma unei politici gresite a regimului instaurat dupã votarea Constitutiei din februarie 1938 si patronatã de domnia unui rege criminal, dar în acelasi timp si nevrednic de a îndeplini legătura indisolubilã dintre el si hotare, ni s-a rãpit Basararia, împreunã cu sfâsierea pe jumãtate a Bucovinei, urmatã de ruperea în douã a inimii si pământului Ardealului si cedarea fãrã discutie a Cadrilaterului, tara - cu sufletul spânzurat pe prãpastia deznãdejdii - a fost cutremuratã ca de un fior de sfârsit apocaliptic, fiindcã România nu schitase nici mãcar gestul apãrãrii si românii treceau în ochii lumii ca un popor care a renuntat la propriul lui destin.
Dar în acele clipe grozave, când nimeni nu mai astepta de nicãieri nimic, Horia Sima, viitorul Comandant peste câteva zile al Miscãrii Legionare si continuator al Cãpitanului, împreunã cu tineretul Gãrzii de Fier, care a reapãrut umplând pustiul si deznãdejdea cu vigoarea si cântecul sãu, declanseazã Revolutia legionarã, o duce la biruintã, rãsturnând ultimul zid de pãgânã cetate.
S-a întâmplat atunci un lucru cu totul neobisnuit, tara izbucnind în larmã de viatã, dupã ce numai cu câteva zile mai înainte bocea ca de moarte.
Atunci legionarii, care veneau dintr-o prigoanã zguduitoare si din marele doliu al mormintelor camarazilor lor cu o fortã moralã izbucnitã din atâtea suferinte, au impus tãrii întregi disciplina eroismului moral, ceea ce a atras adeziunea sufleteascã aproape a întregii tãri, incendiind sufletul multimilor si prin entuziasmul credintei si vigoarea actiunii.
Pe aceastã premisã de dispozitie sufleteascã masivã, care ar fi garantat legionarizarea, adicã regenerarea României, Comandantul Horia Sima a pus bazele unui stat national care a si luat fiintã la 14 septembrie 1940, pentru ca în cadrul lui sã se concretizeze proiectele de guvernãmânt.
Abia atunci, într-un asemenea stat, întrevedea Comandantul - si gândirea lui arcuitã în viziune este si astãzi tot atât de valabilã - cã familia, scoala, Biserica, justitia, bogãtiile pãmântului nostru si toatã asezarea statului trebuie întemeiate si înrãdãcinate de-a pururi în duhul si rostul nostru de viatã româneascã.
Dar când, din nefericire, sãmânta rãului existentã si în neamul nostru a uzurpat peste câteva luni noul Stat National Legionar si pentru legionari s-a deschis din nou o epocã de cruntã prigoanã, fiind iar întemnitati si urmãriti de un întreg aparat al statului - si, ce e mai dureros, în nepãsarea unui popor întreg - cu alte cuvinte, Mișcarea fiind din nou doborâtã la pãmânt, iar multi legionari fiind siliti sã ia calea exilului, unde fenomenul legionar nu era încã îndeajuns de cunoscut si era suspectat de a avea esente fasciste si de a fi fost o agenturã hitleristã.
Comandantului îi revine greaua povarã istoricã de a arãta lumii adevãrata identitate a Legiunii si de a o apãra pentru ca flacãra ei sã nu se stingã si sã ardã mereu cu aceeasi tãrie, si cum arde si astãzi.
Lui i se datoreazã, cel dintâi, pãstrarea liniei istorice de onoare a neamului prin formarea la 10 decembrie 1944 a Guvernului National de la Viena, care a fost prima reactie româneascã împotriva comunismului instaurat la noi si totodatã prima chiar si între toate reactiunile anticomuniste - câte vor fi fost - în zona Europei centrale si de Rãsãrit, cotropitã de armatele sovietice si cãzutã sub urgia comunismului.
Acest Guvern a reusit sã alcãtuiascã si o armatã de 18.000 militari - Armata Nationalã - cu ofiteri, subofiteri si trupã si care a intrat în luptã împotriva fortelor bolsevice pe frontul de la Oder, înregistrând si mari izbânzi, încât soldatii ei au putut fi socotiti atunci nu numai fii ai pãmântului românesc, dar totodatã si purtãtori ai vointei de a trãi a unei lumi care a dat umanitãtii normele de culturã si de civilizatie.
Iar prin acesti soldati ai Armatei nationale, care n-a luptat niciodatã în pãrtile frontului unde atacau românii împinsi de rusi, ca si prin soldatii români care au cãlcat cu talpã de viteaz stepa ruseascã, împingând granita monstrului sovietic pânã departe, la Harkov, la Kerci si în Caucaz, noi, românii, ne-am ridicat pe planul universal al istoriei, si aceastã onoare fãrã pereche este si astãzi, si va fi si în viitor, o sublimã substantã moralã din care se va hrãni spiritul românesc.
Formãrii Guvernului de la Viena i-a urmat în 1945 organizarea Frontului Libertãtii prin fuzionarea tuturor fortelor anticomuniste din exil, ce a avut ca urmare pãtrunderea Miscãrii Legionare în circuitul international si reorganizarea ei postbelicã. Horia Sima este astfel autorul ridicãrii si permanentei Miscãrii Legionare în lume dupã moartea Cãpitanului, reusind printr-o intuitie genialã o sincronizare a idealurilor ei cu directivele europene ale vremii.
În aceeași stãruintã de a asigura permanenta spiritului legionar, întemeiat pe ideea de jertfã supremã, în Europa si în toatã lumea, Comandantul a avut initiativa construirii Monumentului Mota-Marin de la Majadahonda, locul unde au cãzut în rãzboiul anticomunist din Spania, în 1937, cei doi mãrturisitori scãldati în sânge ai sfintei noastre credinte.
Sunt toate acestea fapte atât de neobisnuite, si ale cãror repercusiuni benefice se resimt si astãzi, si vor alcãtui pentru totdeauna un capitol de seamã în zestrea politicã a neamului nostru, încât Comandantul - se poate spune - nu si-a gãsit perechea în nici unul dintre legionarii care au supravietuit prigoanelor pânã acum.Si tot el este acela care a contribuit, cu lupta si scrierile sale, ca Miscarea Legionarã, desi ivitã în timpul si spatiul pe care le exprimã, sã iasã din limitele epocii si ale tãrii unde a luat fiintã si sã fie cunoscutã pânã la marginile pãmântului, devenind inteligibilã si fortã si cãlãuzã pentru întreaga umanitate.
La aceastã nobilã lucrare l-a ajutat convingerea si întelegerea pe care a avut-o cã învãtãtura Cãpitanului e proiectatã în universal si aceasta o salveazã de la actiunea distructivã a vremii. "Când toate frãmântãrile politice ale epocii noastre nu vor mai fi cunoscute decât din cãrtile de istorie - scrie Comandantul - legenda Cãpitanului îsi va tese taina peste veacurile viitoare, înflãcãrând imaginatia oamenilor de mâine si înfrumusețându-le viata.
Horia Sima a rezumat pânã la moarte Mișcarea Legionarã, respirând necontenit duhul primenirii si de eliberare a tãrii si chiar pe acela de apãrare a Europei de ateismul bolsevic si de invazia nebulosului mesianism slavo-asiatic, si în aceastã cauzã a intrat ca un cavaler îmbrãcat în propria-i armurã, pãstrând inalterate spiritul si forta Miscãrii Legionare sub toate cataclismele care puteau sã le doboare.
Filosoful si politologul Faust Brãdescu mãrturisea într-o carte închinatã Comandantului: "Gândirea, inteligenta si mai ales tenacitatea omului de actiune mi-au dovedit încã o datã cã atât timp cât trãia Horia Sima, omul refacerii Legiunii din catastrofa în care uneltirile dusmanilor reusiserã s-o arunce, numai el era capabil s-o conducã".
Dar fiind si rãmânând fideli spiritului si gândirii Comandantului, pãstrãm si convingerea pe care tot el ne-a determinat-o: cã o Românie de mâine, o Românie nouã, o Românie crestinã-legionarã, o Românie puternicã si frumoasã strãlucind în luminã ca o piatrã de smarald si concentrând în formele ei incandescenta de albãstrimi înalte ale sufletului nostru etnic, nu va putea fi un vis împlinit decât numai dacã energia legionarã îi va înmãnunchia pe toti legionarii, în a cãror luptã gândurile si inimile tuturor sã se simtã laolaltã ca semintele în discul rotund al florii soarelui.
Si corolarul acestei convingeri nu poate fi altul decât îndemnul ca fiecare luptãtor nationalist sã-si însuseascã adevãrul învãtãturii rãmase de la el si din toatã lupta lui atât de îndelungatã - pentru cã în ele nu a pulsat decât vointa Cãpitanului, fãrã de care Miscarea Legionarã n-ar putea strãluci, dar pe care în toate momentele decisive dupã Cãpitan, a reprezentat-o el, Horia Sima.
Constantin Em. Bucescu
ADEVĂRATA LIBERTATE
Ultimele douã veacuri ale istoriei omenirii au stat sub semnul unui materialism pustiitor care s-a înstãpânit treptat, în virtutea unei pretinse "legitãti obiective", pe tot întinsul pãmântului.
S-a predicat mereu "libertatea", dar întelesul ei nu era altul decât acela al întoarcerii netulburate cãtre dependenta de cele materiale, cu spatele la Dumnezeu. Aceasta în timp ce adevãrata libertate, atâta câtã a mai rãmas, piere încet, încet.
Astãzi ni se spune cã pentru a apãra valorile civilizatiei umaniste în fata unor reale sau presupuse amenintãri, trebuie sacrificate o parte din libertãtile de pânã acum. Libertatea a devenit astfel o monedã de schimb pentru ca o anumitã parte a omenirii sã-si pãstreze în deplinã "securitate" privilegiile de naturã materialã.
Surubul se strânge treptat, încât cei afectati nu tipã încã de durere. Deocamdatã.
Dar si dacã o vor face într-o bunã zi, iluzia libertãtii avutã pânã nu demult nu va mai putea fi recuperatã niciodatã.
Tocmai pentru cã era o simplã himerã cu care s-au hrãnit milioane de oameni, produs al unei societãti rationalizate, industrializate si tehnicizate. Aceasta i-a fãcut pe multi sã se simtã confortabil într-un sistem de valori indiferent, dacã nu de-a dreptul ostil, celor spirituale.
Pânã acum, asemenea oameni nu au fost bântuiti de nici un fel de nelinisti, rãsfãtati fiind de conceptiile bazate pe autonomia individului ce li se par firesti si libere de orice conditionare. Ni s-a spus cã o asemenea evolutie a ideilor si a sistemelor sociale este una logicã, cã ea si-ar fi gãsit acum o încununare... fatalã.
Chiar dacã ar fi asa, chiar dacã lumea de azi ar fi rezultatul determinist al unui proces implacabil, se impune un mare semn de întrebare: mai poate rãmâne omul, în aceste conditii, o fiintã cu adevãrat liberã, dacã a ajuns sã-si clãdeascã de bunãvoie din lutul materiei, de jur-împrejurul sãu... zidurile propriei închisori?
Si totusi nu se poate vorbi de o asemenea "lege" a naturii omenesti, tocmai pentru cã adevãrul privind fiinta umanã este de fapt cel al libertãtii, nu al robiei, fie aceasta oricât de îndulcitã.
Existã si exceptii care aratã cu prisosintã cã spiritul omenesc se poate ridica împotriva pretinsului curs implacabil al "evolutiei sociale".
În fata pustiirii atotcuprinzãtoare, al cãrei vârf de lance era comunismul (dar care nu se reducea la el), s-au asezat acei oameni care au perceput-o la adevãratele ei dimensiuni.
Spiritul lor liber nu se putea împãca cu aceastã evolutie, cu "veacul acesta nou cu politica si vrajba lui, cu uitarea de Dumnezeu si cu dragostea de strãini si de tot ce este al altora, veac care calcã în picioare felul nostru de viatã, cu puterile, cu vredniciile si frumusetile ei" (Ion Mota).
Într-un asemenea moment de rãscruce, din lumea româneascã a valorilor crestine au tâsnit în mod spontan mugurii unei adevãrate renasteri. O mânã de oameni s-au strâns la icoanã, alãturi de Corneliu Codreanu si Ion Mota, fãrã a pune pe primul plan probleme doctrinare sau programatice.
Legiunea Arhanghelul Mihail a luat nastere doar în jurul unei stãri de spirit, a unei trãiri pe care o împãrtãseau toti cei care i s-au alãturat, "crezând nelimitat".
În focul luptelor si al prigoanelor, timpul pentru limpeziri filosofice era ca si inexistent. Dar scrierile din aceastã perioadã, în special ale Cãpitanului si ale lui Mota, cuprind în ele germenii unei doctrine care era în primul rând trãitã de o întreagã generatie a tineretului român al acelei vremi.
Nu este vorba nici pe departe de vreo inovatie filosoficã, ci pur si simplu de o actualizare pe scarã largã, specificã timpului si locului, a adevãrului crestin despre om.
„Nu stiu ce vor zice teologii, despre a cãror stiintã n-am multã cunostintã, dar mãsura crestinãtãtii noastre vii eu o vãd mai ales în mãsura jertfei pentru binele altora; a unei jertfe personale, liber, cu dragoste si cu elan consimtite, fãrã gând la respectarea formalã a nu stiu cãror reglemente bilaterale dintre noi si Dumnezeu.
Jertfa aceea care e dezlãntuitã în noi din dragoste, dintr-o dragoste pentru altceva decât fiinta noastrã, jertfa aceea care ne inundã pustiindu-ne asezarea omeneascã a vietii dar ne încãlzeste totodatã cu satisfactii pe care nu le poate cuprinde graiul omenesc, aceastã jertfã e faptul care smulge de pe fiinta noastrã omeneascã carapacea nesimtirii fatã de cele dumnezeiesti, si transformându-ne în ranã vie (de „soare si sânge", cum ar zice Radu Gyr), ne pune în directã comuniune cu Dumnezeirea care pãtrunde nãvalnic si deadreptul în sufletul nostru. Si devenim astfel vii sufleteste, mai vii, mai crestini. Jertfa este astfel mãsura crestinãtãtii noastre" (Ion Mota).
Din aceste câteva rânduri iradiazã deja întreaga filosofie legionarã privind persoana umanã. Aceasta avea sã-si gãseascã rãgazul asezãrii si al formulãrii ei mult mai târziu, odatã cu Doctrina legionarã.
În aceastã lucrare de referintã, Horia Sima nu face decât sã dea o formã organizatã trãirii care i-a animat cu nestinsã energie pe el si pe camarazii sãi.
Din acest rod al întregii experiente spirituale legionare, ne vom opri aici la viziunea asupra omului, care este cheia de boltã oricãrui edificiu filosofic, politic sau social.
Omul nu este privit ca individ, ca o simplã multiplicare indefinitã a unei naturi (esente) comune, ci ca persoanã. Fiecare existentã umanã îsi are unicitatea ei irepetabilã.
Dar, pãsind pe acest tãrâm al filosofiei existențialiste, Horia Sima se delimiteazã net de conceptiile necrestine ale lui Nietzsche sau Sartre. Problema libertãtii joacã aici un rol fundamental.
Definitã initial în sens larg ca "posibilitatea de expansiune nelimitatã" a individului, se poate constata cã aceastã "libertate" duce inevitabil la autodistrugere, la însãsi anihilarea persoanei umane, care este de fapt suportul oricãrei libertãti.
Tribulatiile celor doi filosofi amintiti, sau a multor altor artisti si creatori care trãiau existenta cu o intensitate iesitã din comun, mergând pânã la "arderea propriilor aripi", sunt pilduitoare în acest sens.
Ateismul nu poate scoate omul din acest cerc vicios.
Adevãrata libertate este definitã prin urmare tot ca o expansiune nelimitatã, dar de data aceasta a energiei creatoare, a esentei profunde a fiecãrui eu, adicã, în ultimã instantã, a dragostei, a chipului divin din fiecare dintre noi.
Aici se aflã rãdãcinile adevãratei libertãti.
"Dragostea elibereazã, dar nu robeste din nou; cucereste dar nu supune, sfarmã cãtusele, fãrã a pregãti altele; învie pe om, fãrã a-l înmormânta iarãsi.
Orice moment de dragoste este un moment de creatie, un moment de libertate, un moment de trãire spiritualã si un moment de cunoastere a adevãrului. Ne aflãm în fata unor notiuni echivalente si insubstituibile.
Toate sunt implicatii ale dragostei.
Sufletul inundat de dragoste este un suflet spiritualizat. Libertatea nu-i decât starea lãuntricã a individului care simte cum cresc în el puterile creatoare" (Horia Sima - Doctrina legionarã).
O asemenea revãrsare nu anuleazã, ci dimpotrivã, potenteazã persoana umanã, care-si poate gãsi un câmp de expansiune nelimitat pentru energia sa creatoare, trãgându-si puterile din fântâna inepuizabilã a dragostei. Numai trãirea în adevãr, cea care scoate la luminã icoana chipului lui Dumnezeu din sufletul omenesc, indiferent cât de intensã ar fi, nu îl devoreazã în cele din urmã pe cel care o manifestã.
Dragostea de Dumnezeu sau dragostea de neam, care impun orientarea omului pe o anumitã linie, nu anuleazã faptul primordial al libertãtii. Neamul este tot o realitate de ordin spiritual, o creatie a Celui care a "fãcut cerul si pãmântul, cele vãzute si cele nevãzute".
De aceea, orientarea omului pe acest fãgas al iubirii de Neam, adicã al comuniunii cu fratii de sânge si de credintã, si al iubirii de Dumnezeu, a dorului de comuniune cu El, nu cunoaste alte hotare, afarã poate de jertfa supremã.
Dar un asemenea gest nu este o descompunere a persoanei umane în infernul lipsei de iubire, ca în cazul trãirilor anarhice cu deznodãmânt fatal, ci rodul ultim, ofranda cea mai de pret pe care o poate da fiecare dintre noi, cea care deschide portile Împãrãtiei Cerurilor.
Aceastã conceptie s-a închegat în mod spontan în mii de suflete de români, aprinzându-se de la scânteierile stãrii de spirit primordiale ce-i anima pe Cãpitan si pe cei dintâi legionari.
Ea este practic identicã cu filosofia "libertãtii moralei" a lui Christos Yannaras, care-si are temelia în studiul sistematic al teologiei ortodoxe autentice, dezbãratã de "modernizãrile" cu iz apusean, adesea purtãtoare de elemente "legaliste" sau "pietiste".
Din aceastã perspectivã, morala nu-si poate avea rãdãcinile nici în anumite conventii, nici în constrângerile unei autoritãti superioare, ci exclusiv în sfera libertãtii spirituale.
Asceza si diversele restrictii "impuse" de trãirea unei vieti crestine nu sunt nici un scop în sine si nici o limitare, ci un mijloc terapeutic de dobândire a adevãratei libertãti interioare si a comuniunii cu Dumnezeu.
Iar pãcatul, dincolo de cuantificarea sa formalã prin diversele canoane, nu este altceva decât esecul atingerii acestui scop fundamental. Ierarhizarea patimilor si a pãcatelor nu este decât o mãsurã a îndepãrtãrii de aceastã tintã, o mãsurã a "des-crestinãrii" noastre, în vreme ce bifarea pozitivã, dar formalã, a acestor capitole nu indicã nicidecum gradul de desãvârsire interioarã.
"Dacã dragoste nu e, atunci nimic nu e", ne spune Sfântul Apostol Pavel. Existenta omului ca persoanã este caracterizatã tocmai prin libertate si prin dragoste, si abia în ultimul rând prin pãrtãsia la o fire comunã. Dragostea Creatorului si apoi a celorlalti semeni este cea care ne ridicã la stadiul de ipostas purtãtor al icoanei divine, adicã la acel mod de existentã personal, dupã chipul lui Dumnezeu.
Iar libertatea ce ne-a fost dãruitã ne permite fie sã întoarcem la rândul nostru aceastã dragoste de care avem parte, fie sã o refuzãm.
De aceea, ce poate fi o mai bunã "mãsurã a crestinãtãtii noastre", alta decât propria dãruire, propria jertfã, fãcutã cu dragoste si consimtitã în mod liber, asa cum a scris-o si apoi a si fãptuit-o în mod suprem Ion Mota?
„Ei stiau foarte bine cã violenta se aflã la antipozii adevãrului si moralei Bisericii si cã, dupã litera canoanelor ecleziastice riscau (...) mântuirea propriilor suflete. Cu toate acestea, primordialã în ochii lor nu a fost salvarea lor individualã, ci aceea a poporului: eliberarea vietii tuturor de sub robia tiraniei.
Primordial era „noi", nu „eu" (...), de aceea le era indiferent sã fie ei însisi „osânditi".
Lupta lor era fapta eroicã a abnegatiei din urmã, un risc extrem al iubirii, un eveniment de libertate si comuniune."
În rândurile acestea îi putem regãsi desigur atât pe legionarii care au luptat împotriva comunismului în Spania sau pe crestele Carpatilor, cât si pe Nicadori, pe Decemviri si pe Miti Dumitrescu si echipa lui, desi ele au fost scrise probabil în totalã necunostintã de cauzã în ceea ce-i priveste.
Ele apartin lui Christos Yannaras (Libertatea moralei, Ed. Anastasia, 2002, p. 229) si se referã la preotii si episcopii greci care la 1821 s-au ridicat cu arma în mânã pentru libertatea neamului lor, încãlcând astfel în mod formal toate canoanele ecleziastice. „Ei au folosit astfel violenta fãrã sã-si fi asigurat mai înainte justificarea eticã individualã cu citate din Scripturi sau cu cine stie ce „teologie a revolutiei".
Aceastã întelegere a lucrurilor - din care lipseste orice fel de „teoretizare a violentei" - le smulge din sfera patologiei si a fanatismului dement, unde le plaseazã cu încrâncenare si în mod fals rãuvoitorii, si le aseazã la locul cuvenit, acolo unde le-au asezat întotdeauna si camarazii lor: sub semnul jertfei.
Paralelele pot continua, cu toate cã, în Doctrina legionarã suntem avertizati explicit cã în cadrul ei nu trebuie sã cãutãm pagini de teologie.
Faptul esential este acesta: atunci când formulãrile filosofice ale unor trãiri (cãci si Ortodoxia pleacã în primul rând de la viata crestinã, nu de la institutii sau dogme apriorice) sunt practic identice, sau perfect compatibile, înseamnã cã sâmburele care le stã la bazã este acelasi.
Cã avem de-a face, în context românesc, cu o reactualizare de proportii nemaiîntâlnite a adevãrului crestin-ortodox despre om, cu toate consecintele care decurg din el.
Dar aceastã adevãratã revolutie spiritualã nu a avut loc dinspre structurile ecleziastice, ci din mijlocul unei lupte nationale, care a cãutat în permanentã sã se punã, smeritã, sub scutul adevãrurilor divine.
Pentru multi din cei care au luat parte la ea, aceastã luptã a constituit poarta spre descoperirea propriei chemãri de slujire a lui Dumnezeu.
Existã atâtea exemple de legionari pentru care drumul adevãratei libertãti a însemnat îmbrãcarea straiului preotesc sau monahal, încât în conditii firesti acest fenomen ar fi dus în timp cu sigurantã la o primenire calitativã a întregilor structuri bisericesti de la noi.
Nu i-a fost hãrãzit neamului nostru sã aibã parte de un asemenea fenomen, dar i-a fost dat sã aibã parte de o serie de duhovnici de înalt calibru spiritual, care, în loc sã ocupe înalte rãspunderi pastorale, au trecut prin aspra scoalã a închisorilor comuniste, înainte de a se aseza la câte o mãnãstire unde sunt asaltati de mase de credinciosi.
Întorcându-ne la punctul de plecare, cel al situatiei din lumea de azi, se poate constata cã în evenimentele pe care ne este dat sã le vedem sau sã le trãim, o viziune asupra libertãtii asemeni celei schitate mai sus este ca si inexistentã. Ne-adevãrurile despre om care au uzurpat tronul Adevãrului se manifestã uneori prin excese patologice. Minciuna existentialã poate fi uneori mai comodã, mai maleabilã decât adevãrul, dar excesele ei sunt întotdeauna catastrofale.
Rãzboaiele recente, ca si cele care probabil vor urma, nu sunt altceva decât o consecintã aproape fireascã a conceptiilor despre om ce se înfruntã acum în mod vizibil: cea a autonomiei individualiste cu cea a autoritarismului religios. Nici una, nici alta, nu este cea adevãratã, pentru cã nici una, nici alta nu pune accentul pe dragoste: "Miscarea Legionarã nu se întemeiazã exclusiv nici pe principiul autoritãtii si nici pe acela al libertãtii. Ea îsi are temeliile înfipte în principiul dragostei.
În el îsi au rãdãcinile atât autoritatea cât si libertatea. (…) Dragostea este cheia pãcii pe care Mântuitorul a aruncat-o tuturor neamurilor în lume.
Pânã la sfârsit, ele se vor convinge, dupã ce vor fi rãtãcit, cercetat si încercat totul, cã, în afarã de dragostea pe care Dumnezeu a sãdit-o în sufletele oamenilor, ca o sintezã a tuturor însusirilor omenesti si trimitându-ni-o prin însusi Mântuitorul, Iisus Hristos, care a pus-o deasupra tuturor virtutilor, nu existã nimic care sã ne poatã da liniste si pace" (Corneliu Zelea Codreanu).
Lectiile istoriei ne-au învãtat cã fortele "eliberãrii" au fost întotdeauna mai puternice si s-au impus mereu în fata încrâncenãrilor autoritariste. Dacã existã anumite "conspiratii", atunci acestea nu ar fi putut reusi fãrã captarea si instrumentalizarea dorintei de libertate a oamenilor.
Acest motor a fost întotdeauna cheia "succesului", el fiind indispensabil la obtinerea sa. Atâta doar cã în cazul unui triumf deplin, la scarã totalã, a acestui tip de "libertate" (amintit si la începutul acestor pagini) se va ajunge cu timpul la sterilizarea si în final la moartea spiritului creator. S-ar putea însã sã se ajungã acolo într-un mod mult mai abrupt, cãci, asa cum spuneam, sunt destule semne cã surubul libertãtilor se strânge treptat, treptat.
Dar "un pumn de luminã dacã mai existã în suflet, el poate sã devinã izvorul unei fulgerãtoare renasteri interioare. Drumul mântuirii este unul singur: acela al regãsirii cu Dumnezeu", avea sã scrie Horia Sima.
Un asemenea „pumn de luminã" iradiant este cu sigurantã cunoasterea, dar mai ales trãirea adevãrului crestin despre om.
Avem certitudinea cã asa cum acesta a existat în trecut, el pâlpâie încã si azi si va renaste în ziua de mâine, si cã energiile pe care el le degajã sunt mai puternice decât cele ale descompunerii anarhice.
Cãci de aceastã datã omul nu mai este singur cu pornirile lui, fatã în fatã cu neantul, ci lucreazã împreunã cu Dumnezeu, cu Cel de-a dreapta Cãruia vor sta cei vrednici în veacul de apoi.
Bogdan Munteanu
Aceste rânduri sunt închinate aniversãrii a zece ani de la moartea Comandantului Horia Sima
NECONTENITELE INFAMII
Se împlinesc, iatã, 10 ani de la moartea lui Horia Sima. Pentru cei ce nu l-au cunoscut: a fost un mare român, luptãtor al unui ideal national pe care, îmbrãcându-l din tinerete, l-a servit fãrã odihnã si fãrã compromisuri pânã când Dumnezeu l-a chemat la El. Urmas demn al Cãpitanului, a condus Miscarea Legionarã a acestuia timp de jumãtate de secol.
Ca mai toti oamenii înzestrati cu personalitate puternicã, oameni ce se impun prin conceptii clare si prin vointa de a le aplica societãtii lor, dar neîntelesi si pizmuiti de contemporani, Horia Sima a fost, si este încã, atacat cu înversunare atât de dusmanii declarati ai Miscãrii Legionare, cât si de unii fosti camarazi cu mintea si sufletele întunecate de orgolii, gelozii sau nerealizãri.
Chiar si oameni neutri, de bunã credintã poate, dar care nu s-au putut orienta prin labirintul minciunilor si infamiilor anti-legionare, atacã si ei, în cor cu ceilalti, memoria lui Horia Sima si îi neagã realizãrile.
Am mai spus în aceastã revistã cã trãim sub tirania unei neînduplecate dezinformãri. Intentionalitatea este de a vârî în mintea omului niste adevãruri mãsluite pentru a-i altera si constiinta si cunostintele.
Este evident cã puterea de pãtrundere si de convingere a unor falsuri, oricât de grosolane ar fi, aruncate pe piatã si sustinute cu obstinatie din diferite directii, este mai lucrativã decât aceea de a neutraliza. În cei neinitiati, forta nerusinatã a minciunii sustinute pãtrunde mai usor decât cea a adevãrului, formulat de obicei cu bun simt si modestie.
Elementele de bazã ale dezinformãrii sunt, cum stim: neadevãrul si omisiunea (un adevãr trecut sub tãcere sau ciuntit). Cicerone spunea cã adevãrul se corupe atât prin minciunã, cât si prin mutenie.
+ + +
Într-un continuu proces dezinformativ s-a aflat, si se aflã încã, Miscarea Legionarã împreunã cu sefii care au condus-o. Ultimul din acestia, si cel mai ultragiat, este Horia Sima.
Multi din intelectualii nostri de astãzi, fãrã un pic de curiozitate onestã, fãrã o fãrâmã de probitate în dezvoltarea propriilor gândiri, s-au multumit sã arunce asupra acestora eternele invective rãsuflate si învechite, sau chiar opinii proprii, dar fanteziste.
Nu au încercat sã descifreze în mod serios si competent fenomenul legionar cu continutul adânc al formulãrilor sale pentru ridicarea moralã a poporului nostru.
Le este mai lesne sã ia de-a gata si sã rãspândeascã leitmotivele propagandei anti-legionare: teroristi, asasini, echipele mortii, agenti nazisti, ba chiar vânduti comunistilor si câte si mai câte alte drãgãlãsenii asemãnãtoare.
Se stie (cãci s-a spus de multe ori) cã acest fenomen legionar, fruct al nelinistilor nationale, a gândirii si a trãirii unei întregi generatii a tãrii noastre a cuprins, înfiorat si entuziasmat atât multimile românesti, cât - si mai ales - acea pleiadã minunatã a intelectualitãtii noastre dintre cele douã rãzboaie.
Ei bine, s-au gãsit niste neofiti, îmbãtati de o autosuficientã rizibilã, care încearcã sã conteste chiar neîndoielnica strãlucire a unor minti românesti privilegiate, cum ar fi un Nae Ionescu, un Eliade, un Noica etc., etc.
Si asta numai pentru cã au fost legionari, adicã au înteles si au servit o dreaptã cauzã româneascã. Ei bine, oricât de îndepãrtati am fi între noi ca ideologie sau formulãri politice, onestitatea, în special a clasei intelectuale, ar trebui sã ne împiedice de a admite astfel de aberatii numai pentru a fi la modã sau a multumi niste cercuri care le sustin din umbrã.
+ + +
Recent a apãrut pe piatã ultimul volum al unui - ilustru de altfel - istoric român, Alex Mihai Stoenescu, care trateazã evenimentele politice ce au zguduit tara noastrã într-un trecut apropiat.
Bineînteles, a trebuit sã se refere si la Miscarea Legionarã si conducãtorii ei, fiind factori importanti ai acestei perioade.
Pe lângã unele analize tratate cu obiectivitate, am gãsit si numeroase inadvertente, incompatibile - credem - cu cercetãrile unui istoric.
Astfel, abundã în paginile acestei cãrti invectivele de totdeauna, teorii confuze asupra unor evenimente legionare, observatii voit ostile asupra unor militanti ai Miscãrii, un loc de frunte ocupându-l Horia Sima.
Nu vreau sã spun cã acestea au fost total confabulate de autor, ci cã el a preluat un menu deja preparat, condimentat copios, si-l serveste pe masa cititorilor sãi.
Este un menu devenit deja indigest prin repetitie.
Eu as imputa istoricului cã în prezentarea evenimentelor de care se ocupã si a opiniilor pe care le dã asupra lor nu a încercat sã le justifice prin documente solide, spre lãmurirea justã a cititorilor sãi. (Si mã gândesc în special la tinerii români dornici, cred eu, de a afla unele adevãruri ce le-au fost negate mult timp).
Fãrã documente doveditoare (din surse nepartinice, bineînteles) însiruirea unor evenimente sau interpretãrile lor, pot constitui, cel mult, un roman, o fabulã, dar nicidecum istorie.
(Ca dovadã, în bibliografia atasatã cãrtii nu gãsim decât lucrãri de autori dusmani notorii ai Miscãrii Legionare. Abundã: "Pe marginea prãpastiei" a lui Eugen Cristescu, seful Sigurantei; din "Procesul lui Antonescu" în fata Tribunalului Poporului; din Pãtrãscanu; din Mihail Sebastian si altii.
Cu toate cã cel vizat în primul rând este Horia Sima, nici un citat al acestui om nu apare în bibliografie, si, slavã Domnului, opera sa, care se referã la evenimentele politice ce se analizeazã aici este vastã, mult mai bogatã decât a tuturor celor citati, împreunã. D-l Stoenescu nu a gãsit de cuviintã sã rãsfoiascã mãcar si mãrturiile scrise ale lui Horia Sima (sau, dacã a fãcut-o, o trece sub tãcere).
+ + +
Dar sã vedem care sunt acuzatiile ce se aduc acestui om si Miscãrii Legionare. Tot ceea ce sustinem aici a fost scris si explicat deja de nenumãrate ori, în special dupã 1989. Dar se vede cã fãrã rezultat. O vom intenta din nou si de câte ori va fi nevoie. Poate, prin repetãri insistente, prin îndârjire, chiar si Sisif îsi va putea urca pietroiul pe deal.
Autorul, urmând interpretãrile la modã, împarte Miscarea Legionarã în "codrenistã" si "simistã". Nimic mai neadevãrat. Toti legionarii, în cap cu Horia Sima - si mai ales el - sunt "codrenisti", ca sã pãstrãm termenul. Adicã l-au înteles si urmat pe Corneliu Zelea Codreanu în timpul vietii lui, îl iubesc (ceea ce nu pot întelege adversarii) si îi urmeazã calea si dupã moartea sa. Unii au plãtit cu viata aceastã dragoste si fidelitate, altii cu grele suferinte.
Dupã uciderea bestialã a Cãpitanului (fapt pe care d-l Stoenescu îl citeazã, fãrã sã insiste prea mult asupra lui, reprezentând totusi un moment esential care explicã comportarea de mai târziu a legionarilor), urmeazã la conducerea Miscãrii Horia Sima, ca cel mai destoinic urmas al sãu.
El a fost ales în acest post de Forul Legionar din care fãceau parte toti Comandantii Bunei Vestiri (întemeietori, alãturi de Corneliu Zelea Codreanu, ai formatiunii legionare). Este fals, deci, cã Antonescu sau chiar Moruzov l-ar fi fãcut conducãtorul Miscãrii, cum afirmã d-l Stoenescu.
Urmând cunoscutele afirmatii - nefondate - Horia Sima este acuzat din nou cã ar fi fost agentul lui Mihail Moruzov si - spune ilustrul istoric - chiar un informator patentat.
Întelegem, cu toate cã este lipsit de demnitate, ca dusmanii si detractorii de meserie sã plaseze aceastã infamie asupra persoanei Sefului Miscãrii Legionare.
Dar ca sã adopte si sã sustinã o astfel de falsitate, fãrã sã aducã nici un document probatoriu, este o anomalie condamnabilã pentru un istoric ce se respectã.
În volumul sãu Sfârsitul unei domnii sângeroase, Horia Sima explicã prima lui întâlnire cu Seful Serviciului Secret al Armatei, în mai 1940, dupã arestarea lui, si care au fost relatiile dintre ei.
Dar autorul volumului de istorie nu a gãsit de cuviintã sã citeascã si ceea ce spune omul pe care-l acuzã cu atâta strãsnicie, usurintã si rea-credintã, de cele mai multe ori.
Cel care semneazã aceste rânduri a trãit 40 de ani în apropierea lui Horia Sima.
Si cu toatã diferenta de pozitie, s-a nãscut între ei, în acest lung interval, o prietenie care a provocat adesea si destãinuiri intime.
Ei bine, domnilor ce sustineti aceastã aberatie, Horia Sima nu era capabil de o asemenea mârsãvenie.
Si nici toatã Miscarea în care abundau - cum se stie - minti strãlucite, nu ar fi fost atât de nãtângã ca sã se lase condusã mai bine de jumãtate de secol de un agent al politiei. Unde sunt dovezile? Oare în 50 de ani nu s-a putut gãsi nici una, decât nefericita mãrturisire a unui om schingiuit de Securitate, de foame si de boli în vestita închisoare a Aiudului?
+ + +
Sã urmãrim scenariul însã. Se stie cã dezmembrarea tãrii din 1940 a fost opera exclusivã a lui Carol II si regimului sãu. D-l Stoenescu afirmã cã ar fi existat un acord între Carol II si Fabricius (ministrul lui Hitler la Bucuresti) ca, în schimbul rãmânerii pe tron, România sã cedeze fãrã opozitie teritoriile ce ne-au fost furate. Dar, iatã acum insidia: se spune - afirmã d-l Stoenescu - cã în combinatie au intrat si legionarii lui Horia Sima. (Mereu aceleasi argumente: se spune..., se crede ..., se pare..., ce reprezintã slabe ustensile în mâna unui istoric.)
Se bagatelizeazã chiar influenta de netãgduit a lui Horia Sima si a Miscãrii Legionare în debarcarea lui Carol II.
În timp ce fostii demnitari, care s-au gudurat mereu pe lângã rege, se strângeau acuma clandestin (în preajma lunii septembrie 1940) si discutau necesitatea detronãrii acestuia, rãmânând confabulatia lor o simplã agitatie de salon, în timp ce Antonescu (recent eliberat) oscila între rege si partide, cum recunoaste si d-l Stoenescu, Miscarea Legionarã iese în stradã.
În adevãr, cu resurse putine - pe care le ironizeazã autorul cãci abia iesise dintr-o baie de sânge - dar cu un curaj exemplar, si cere ca singurã solutie pentru salvarea a ceea ce mai rãmãsese din tarã, abdicarea regelui si schimbarea directiei politice a tãrii.
Aceste manifestatii - care în câteva puncte din tarã au fost sângeroase - au reprezentat scânteia care a pus în miscare poporul. Acesta s-a alãturat masiv cererilor legionare. Regele speriat l-a chemat pe generalul Antonescu care, sprijinit acum de multimile de manifestanti, i-a cerut abdicarea. Încercarea de a minimaliza rolul de frunte al Miscãrii în acele evenimente este pueril.
+ + +
Uzând cunoscutele argumente: se spune..., se pare..., ... un plan încã greu de luminat... etc., Horia Sima este învinuit si aici de asasinarea Cãpitanului. O infamie. Corneliu Zelea Codreanu a fost condamnat la moarte si executat de douã instante: una internã - declaratia Cãpitanului din Parlament, în 1931, unde a cerut pedeapsa cu moartea pentru jefuitorii banilor publici, ceea ce i-a speriat pe acestia si au decis sã-l ucidã; una externã - intuind slãbiciunea si insolvabilitatea atât a Ligii Natiunilor, cât si a aliantelor noastre clasice si cunoscând primejdia comunistã ce ne pândea de la Rãsãrit, a declarat public în 1937 cã, în cazul victoriei Miscãrii Legionare în alegerile din acel an, în 48 de ore România va face o aliantã cu Puterile anticomuniste de atunci: Germania si Italia.
Ei bine, aceste forte, cele interne - de frica tragerii la rãspundere pentru jefuirea si sãrãcirea tãrii - si cele externe - de teama mãririi fortei anticomuniste europene, s-au coalizat si dupã câteva încercãri anterioare, falite, l-au rãpus pe Cãpitan în 1938.
Acesta este adevãrul în actul uciderii lui. Încercarea de a arunca vina pe Horia Sima este de-a dreptul diabolicã.
+ + +
Dar una dintre cele mai incalificabile afirmatii ce se face în cartea respectivã este: intrarea masivã a comunistilor în Miscarea Legionarã si devierea ei spre stânga, fapt la care Horia Sima ar fi închis ochii. Este o acuzatie pe cât de rizibilã, pe atât de blamabilã.
Ne întrebãm uimiti: cum putea fi Miscarea Legionarã inundatã de comunisti, când stiut este - si d-l Stoenescu o recunoaste câteva capitole mai departe - cã forta acestora era ca si inexistentã în România?
Cei 800 de militanti comunisti, câti existau pe atunci, puteau oare sufoca Miscarea, formatã din zeci de mii de militanti si putea oare sã-i schimbe orientarea bine cimentatã prin legile legionare? Se sustine cã detinuti de drept comun si comunisti au intrat în Miscare.
De ce nu se spune, cu nume, cine au fost acestia?
Este trist cã se pot scrie astfel de absurditãti, mai ales în cãrti ce se pretind serioase.
Este notoriu cã Miscarea a luat fiintã tocmai pentru a forma o barierã si a înarma moraliceste poporul nostru contra infiltratiilor bolsevice care erau din ce în ce mai agresive dupã primul rãzboi mondial.
Este notoriu cã valul comunizant ce se abãtea peste tarã (în special peste Moldova si Basarabia) a fost stãvilit prin actiunile lui Corneliu Zelea Codreanu si ale Miscãrii Legionare.
Este notoriu cã dupã instalarea regimului comunist în România (dupã 23 august 1944) au fost, mai ales, legionarii cei care s-au opus contra lui prin munti si prin temnitele (care gemeau de ei), unde-si sacrificau sãnãtatea si viata.
Fatã de aceste morti si suferinte pricinuite legionarilor de anticomunismul lor dârz, este o impietate condamnabilã sustinerea aberatiei de mai sus.
Ea, aberatia, s-a nãscut din intrigile lui Antonescu pentru a-l impresiona pe Hitler în actiunea de defãimare a Miscãrii, ajutat fiind de informatii false oferite de Siguranta lui Eugen Cristescu. Dar pentru a respinge - prin analize linistite - asertiunile d-lui Stoenescu, ar trebui sã scriem o carte întreagã, ceea ce nu ne putem permite în limitele unui articol.
+ + +
Voi ataca, în continuare, problema "Rebeliunea legionarã" care, cum era de asteptat, o atribuie lui Horia Sima si legionarilor. S-a scris si documentat amplu asupra acestui neadevãr istoric. Dar sã încercãm din nou.
Este stiut, din stenogramele discutiilor Hitler-Antonescu, cã generalul i-a cerut aceluia mânã liberã pentru a se debarasa de legionari, cu care - zicea el - nu se întelegea (si probabil era adevãrat, întru cât viza sefia Miscãrii ca platformã politicã proprie).
Iar în ultima discutie ce au avut-o pe 14 ianuarie 1941, în care Antonescu a acuzat iarãsi Miscarea de toate relele posibile si imposibile (chiar de deviere spre comunism) a obtinut acceptul lui Hitler. Acesta chiar îl sfãtuieste: “el invocã (Fuhrerul, n.a.) se spune în stenogramã, regularitatea cu care fiintele tari înlãturã obstacolele, asigurându-si victoria".
Este deci îndemnul de a întrebuinta mânã forte contra Miscãrii si a lui Sima. (Iatã, deci, cât de agenti nazisti erau acestia în România!)
Dar mai existã, între altele, o mãrturie a evreilor chiar, în Cartea Neagrã - suferintele evreilor din România, scrisã de Matatias Carp în anul 1946. Autorul acesteia spune :
"A provocat rebeliunea (Antonescu, n.a.) pentru cã avea nevoie de dânsa (pag.75). Generalul avea nevoie de o manifestare de fortã personalã asemãnãtoare aceleia care, la 30 iunie 1934, a consolidat dictatura lui Hitler" (pag 75).
"La 11 februarie, dupã ultimul consiliu de ministri al guvernului legionar, hotãrârea sa era luatã. Situatiunea de vasalitate îi impunea însã în prealabil o consfintire din partea Fuhrerului sãu, sau cel putin o întãrire a pozitiei sale politice, printr-o nouã dovadã de încredere.
A plecat foarte grãbit la Berchtesgaden, a fãcut plecãciunile de rigoare în fata lui Hitler la 14 ianuarie si, încã mai grãbit decât plecase, s-a întors în tarã" (pag,75).
"O serie de mãsuri era (sic) din vreme pregãtite de cãtre oamenii sãi de încredere" (pag.76).
Asa a început putch-ul antonescian care, pentru a reusi, a avut nevoie chiar de o amenintare de interventie, în favoarea generalului, a fortelor germane.
Ne mai informeazã Domnia sa, de "implicarea sovieticã în rebeliunea legionarã", conform informatiilor ce le detine. Care sunt acestea? De ce nu ni le dezvãluie si nouã? Sau cã, Horia Sima lucra pentru Uniunea Sovieticã. Care sunt documentele care ar putea proba aceste mãsluiri? (Dacã dusmanii Miscãrii le-ar avea în mânã, cum le-ar mai fi folosit pânã acuma!) Dar iatã, asa se scrie adesea istoria când penitele sunt tocite.
+ + +
Ostilitatea ce-o aratã istoricul Mihai Stoenescu fatã de Miscarea lui Sima, (cum îi place sã-i spunã) si mai ales fatã de acesta, este evidentã, interesatã si deloc justificatã. Este o ostilitate, apriori, neîngãduitã pentru un om de culturã, fatã de o persoanã publicã pe care nu a cunoscut-o, nu a citit-o se pare, si care are trãsãturi total distincte de cele pe care i le atribuie istoricul.
O istorioarã cititã recent, spune cã un om a fost clevetit lung timp de un vecin rãutãcios. Ajungând acest om pe pragul mortii a provocat remuscãri în sufletul clevetitorului, care s-a dus pocãit la patul muribundului, spovedindu-i toate infamiile puse în circulatie pe seama lui si i-a cerut iertare. "Te iert - i-a rãspuns acesta - cu conditia de a lua aceastã pernã, a o tãia si a-i arunca fulgii în aer". Asa a fãcut cãitul. "Ei bine, acuma strânge-i din nou si refã perna cum era". Lucru ce nu mai putea fi posibil, cãci vântul spulberase multi fulgi ce nu mai puteau fi recuperati. "Vezi, i-a spus bolnavul, nici infamiile tale nu mai pot fi reparate".
Peste amintirea și mormântul lui Horia Sima plutesc, luați de vântul rãutãtilor, fulgii minciunilor, ai infamiilor, ai judecãtilor de valoare ce au fost aruncate peste acest om de-a lungul vieții sale, și după aceea. Fulgi împrãstiati care împiedică pe tinerii români sã cunoască adevărata personalitate a lui Horia Sima și zbuciumările lui în slujba României si a idealurilor legionare.
Fie, aceste rânduri, o încercare de a restabili un adevãr istoric mutilat si, în acelasi timp, un omagiu de aducere aminte la 10 ani de la moartea Comandantului Miscãrii Legionare.
Nicolae Rosca
SPRE VESNICÃ ADUCERE AMINTE
În aceastã lunã, Mai 2003, se împlinesc 10 ani de la încetarea din viatã a celui ce a fost Horia Sima - Comandantul Miscãrii Legionare timp de 53 de ani. Nu pot sã nu subliniez dintru început, gândindu-mã la el, cã asa cum fenomenul legionar nu ar fi putut exista pe pãmântul românesc fãrã aparitia puternicei personalitãti spirituale a lui Corneliu Zelea Codreanu, tot asa, dupã asasinarea miseleascã a Cãpitanului - la ordinul odiosului rege Carol II, care s-a servit de mâna si creierul criminal al slugii sale, Armand Cãlinescu - supravietuirea fenomenului legionar nu ar fi fost posibilã fãrã aparitia în fruntea luptãtorilor si a destinului legionar a lui Horia Sima - Comandantul.
Derularea evenimentelor a întãrit cu prisosintã aceastã judecatã, pentru cei cu priza realitãtii si bun simt.
Predestinat sã împlineascã rolul de Comandant al Miscãrii Legionare, s-a impus prin multitudinea actiunilor sale în fata tuturor legionarilor - si chiar a nelegionarilor, dar de bunã credintã - iar prin pozitia sa româneascã fermã si de o exemplarã demnitate a reusit sã pãstreze intactã identitatea realã a Miscãrii Legionare. Recunoasterea ei si de puterile învingãtoare în cel de-al doilea rãzboi mondial, fãrã de care nu puteam fi exonerati de premeditatele incriminãri: fascisti, nazisti, beligeranti sau cobeligeranti a asigurat neimplicarea noastrã în procesul de la Nurnberg.
Horia Sima nu a stat niciodatã fatã în fatã cu Adolf Hitler, desi, fiind invitat, au existat multiple situatiile în care ar fi putut vorbi cu el. (Cãpitanul a spus într-o anume împrejurare cã nu-l va vedea pe Fuhrer decât când vor putea vorbi de la egal la egal.)
Un grup de aproximativ 500 de legionari aflati în Germania, în urma uneltirilor lui Antonescu, era folosit de Hitler (cel putin aceasta a fost intentia sa) ca santaj împotriva Generalului (Maresalului) în sustinerea rãzboiului antibolsevic. Stiind acest lucru, Horia Sima i-a transmis lui Antonescu prin profesorul Sextil Puscariu, - ce se afla oficial în Germania într-o misiune culturalã, - sã nu se lase santajat de Hitler, pentru cã nu va face niciodatã jocul acestuia.
Ca întotdeauna, Antonescu a reactionat negativ.
Actiunile si atitudinea lui Horia Sima au condus în final la internarea întregului grup legionar aflat în Germania (oaspeti ai lui Hitler) în lagãrul de concentrare Buchenwald, unde ni s-a spus din capul locului destul de limpede - prin intermediarii oficiali: generalul Muller, seful Gestapoului, si colonelul Pistner, seful lagãrului, - cã nu se poate iesi decât fãcând voia lor.
Aici, au încercat prin tot felul de practici sã rupã unitatea grupului si sã nu-l mai asculte pe Horia Sima. Nu au reusit. La un moment dat, ne-au amenintat prin împuscare (si chiar au simulat acest lucru într-o noapte) dacã nu ne desolidarizãm de Miscarea Legionarã si de Comandantul ei, Horia Sima, propunându-ne sã înfiintãm un asa zis "Partid National Socialist Român" si înlocuind traditionalul nostru salut, "Trãiascã Legiunea si Cãpitanul!", prin ce altceva decât cu: "Heil Hitler!".
Nu le-au reusit nici aceastã ultimã încercare, noi declarând deschis si ferm cã nu ne vom dezice niciodatã de Miscarea Legionarã si de Comandantul ei, Horia Sima.
Precizez, cã mã aflam si eu printre cei 500 de legionari de la Buchenwald. În realitate, nu au fost urmati nici de 5% din grup, iar printre acestia se aflau nelegionari trimisi de regimul lui Antonescu, prin Eugen Cristescu, pentru acte diversioniste si chiar asasinarea lui Horia Sima si a altora dintre legionarii cei mai reprezentativi, - fapte recunoscute de respectivii insi, în urma unor anchete din cadrul grupului.
Astfel, se poate afirma cã grupul a rãmas compact si sãnãtos, iar manevra germanã a esuat. Germanii - si conducerea lagãrului - stiau foarte bine cã Miscarea Legionarã în majoritatea sa zdrobitoare era acolo unde era Horia Sima.
De aceea Horia Sima este si va rãmâne ca un unicat Comandantul Miscãrii Legionare.
Ne rugãm lui Dumnezeu sã-l odihneascã în pace, în rândul celor drepti.
Nicolae Bãlãnescu
REVERBERAȚIILE UNEI COMEMORÃRI
Detractorii lui Horia Sima pot dormi linistiti. În cei 10 ani de când a murit, oricât l-au evocat legionarii pentru a fi efectiv între ei, nu l-a zãrit, totusi, nimeni si nimãnui nu i s-a pãrut cã ar fi mãcar pe aproape.
Moartea lui este categoricã si definitivã.
Iar dacã legionarii nu se îndoiesc de ea, - tocmai ei care, dupã spusele unora, cred cã existã morti cãrora li s-a acordat privilegiul sã se ridice din mormântul ignominiilor debitate asupra lor, - atunci, cu atât mai vârtos, adversarii lui sã nu aibe dubii cã a murit.
Ca atare, diriguitorii treburilor publice si bunii cetãteni sã fie siguri cã o rãsturnare de regim, cum a dezlãntuit-o Horia Sima la 3-6 septembrie 1940, în urma cãreia capul statului, rãspunzãtor de înstrãinarea unei masive bucãti din teritoriul national, a fost alungat, nu va mai avea loc.
Banda de asasini intangibili si uneltele lor care, în deceniul al patrulea au îngrozit tara cu cadavre si trupuri schilodite de-a lungul unei perioade a crimelor puterii de stat, dar si-au primit pedeapsa tocmai când era sã fie scosi pe poarta disculpãrii totale, un astfel de deznodãmânt va fi prevenit din fasã.
La fel, incredibila, unica prin absurditatea denumirii ei, asa zisa "rebeliune" din ianuarie 1941, când legionarii s-au opus loviturii de stat date chiar de factorul cãruia îi incumba ordinea statalã si legalitatea, rãmâne o paginã ce nu se va rescrie nicicând.
Hecatombele de evrei despre care se spune cã au fost atunci mãcelãrite de legionari în case si pe strãzi si spânzurate cu un fabulos sadism de belciuge la Abator, - crime atât de evidente, încât au fost scutite si pânã astãzi de dovezi, - n-or sã se repete niciodatã, de vreme ce autorul lor moral a pierit.
Dar "marea trãdare nationalã a Guvernului de la Viena", care a pus la grea probã constiinta proaspetilor guvernanti, intrati în pâine dupã 23 august 1944, somându-i sã nu dea tara pe mâna eliberatorilor de la rãsãrit, setosi sã întindã prosperitatea de pe meleagurile lor pe meleagurile noastre, se va repeta oare si ne va împinge cu nu stim câti pasi înapoi?
Dacã însã, nici dupã 10 ani de la moartea fizicã, spiritul lui Horia Sima nu a dat semne cã pregãteste o asemenea ispravã, sã fim siguri cã nu va da nici de aici înainte.
Totusi, vrem nu vrem, revolutia din decembrie '89 si activitatea vãzutã a oamenilor politici care au gestionat România de atunci încoace, ridicã anumite obstacole în examenul critic întreprins de noi asupra lui Horia Sima. Rãsturnarea guvernãrii marxist-leniniste, o datã cu condamnarea atrocitãtilor ei, chiar dacã retoricã, pune brusc într-o luminã favorabilã figurile care i s-au opus ori cel putin s-au dezis de ea.
Mai îndrãzneste vreunul dintre tovarãsii îndulciti la demnitãtile vechiului regim sã-si declare activitatea si succesele din timpul lui? Dimpotrivã, chiar numai ratarea uneia din ofertele de promovare care le-au venit din partea fostei orânduiri, le asigurã accesul la trai bun, investitii astronomice si carierã parlamentarã.
Or, iatã cã Horia Sima, dãruindu-si fiinta întreagã zi de zi crezului legionar si combãtând colectivismul marxist mai bine de cincizeci de ani la noi si în lume, se înscrie în aceastã curbã a evenimentelor anticomuniste cu o pondere pe care numai denigratorii lui incurabili o mai pot contesta. Initiator al unei adevãrate cruciade împotriva bolsevismului, pe toate fronturile cu putintã, sustinute prin centre de culturã crestinã si nationalã pe patru continente si rãspândite prin multiple reviste, ziare si cãrti, dezvãluie esenta si tarele comunismului, de la origini pânã la obiectivele finale.
Pe lângã investigarea lui teoreticã, aduce solutii capabile sã-l demoleze fãrã drept de apel. O bunã parte din opinia publicã ignorã, probabil, cã începutul împotrivirii la cotropirea sovieticã asupra României l-a fãcut Horia Sima prin actiunile militare ale Guvernului de la Viena, atrãgându-si condamnarea la moarte de justitia partidului comunist, singura sentintã, dupã câte stim, si astãzi în vigoare, sfidând decretele de amnistie si gratiere date de atunci.
Rezistenta din munti a venit ca o rezultantã a initiativelor acestui guvern si, tot ca o urmare a lor, Securitatea a umplut în acea perioadã închisorile cu luptãtori antimarxisti, între care legionarii au reprezentat 80%.
Paradoxal este cã de la primele manifestãri ca lider al Legiunii, lui Horia Sima i s-a creat reputatia de pro-nazist si partizan al dictaturii, desi conducerea national-socialistã l-a tinut patru ani în lagãr si închisoare, iar la un moment dat l-a osândit la moarte, sentintã finalmente nepusã în practicã, dar neanulatã oficial.
Tratamentul aplicat lui, si dupã el legionarilor, a fãcut ca Miscarea Legionarã sã nu fie adusã înaintea Tribunalului de la Nurnberg, neîntrunind caracterele organizatiilor fasciste judecate acolo.
Cât priveste scrierile lui, ele aprofundeazã esenta libertãtii, asa cum doar un trãitor patetic, dar lucid, al ei ar fi fost în stare.
Ca sã nu mai amintim cã, pledând pentru atenuarea divergentelor din viata politicã internã, tocmai crema dezintegratilor din etosul românesc i-a confectionat fizionomia permanentului instigator la discordie nationalã. Nu e de mirare atunci cã propunerile fãcute partidelor pentru normalizarea raporturilor dintre ele dupã 1989, îngemãnând libertatea creatoare cu exigentele organizatorice, au fost sistematic zãdãrnicite.
Portretul lui Horia Sima, asa cum este zugrãvit în cronica tinutã de oficialitãti si comparsii lor, suferã aceeasi anulare de merite rezervatã vizionarilor care si-au îmboldit contemporanii pe un drum providential, dar încã nevalidat de optica vremii.
Deosebindu-se de acesti vizionari prin vrerea împrejurãrilor, care i-a secerat printr-o moarte violentã, pusã la cale de dusmani, le seamãnã, în schimb, purtându-i în el din vocatie, precum soldatii lui îl urmeazã din instinct. Am fi prezumtiosi dacã ne-am închipui cã linia istoricã a politicienilor autohtoni va fi corectatã de revelatia scrierilor lui Horia Sima cât de curând.
Însã, la fel cum revolutiile lui Doja, Horia, Tudor si Iancu l-au însufletit pe Corneliu Codreanu în drumul Legiunii pânã la biruinta care, subminatã de factori antinationali, n-a putut fi ieri durabilã si deplinã, mâine ecoul luptelor lui Horia Sima o vor duce la împlinire.
Mircea Nicolau
Mircea Nicolau
