Marturi asupra evenimentelor din Ianuarie 1941

Nicu Iancu cu un grup de personalități braziliene ce au asistat la o serbare

La Majadahonda: Horia Sima cu Nicu Iancu, Nicolae Teban și Ovidiu Țârlea

Rezistenta opusa de legionari fatã de încercarea generalului Antonescu de a elimina cu forta pe reprezentanții Miscãrii Legionare dela conducerea tãrii -  încercare ce a reusit cu concursul dat de armata germană - a fost botezată «rebeliune». Sau mai complet: rebeliunea legionară din 1941.
Insusi Antonescu a fost acela care i-a dat numele de rebeliune, iar aceasta denumire tendentioasã a fost difuzata prin presã, radio si viu grai cu o persistentã adevărat diabolică, încât lumea și-a însușit-o cu timpul. 
Dar chiar si unii legionari, când vorbesc de evenimentele din Ianuarie 1941, pentru a se exprima cât mai scurt si pe întelesul celor cari nu le cunosc decât sub denumirea lansata de Antonescu, recurg la acelas cuvânt de «rebeliune», fapt care a fost interpretat de dușmanii noștri, mereu la pândã, ca un fel de recunoastere, de mea culpa.
Incadrarea acțiunii legionare din 1941 în articolul de cod penal care defineste si pedepseste delictul de rebeliune este pur si simplu imposibilã.
In fata aceleiasi imposibilitãti juridice ne-am gãsi dacă am vrea s'o încadrãm în «rãzvrãtire», infractiune mult mai gravã decât rebeliunea, clasificatã de codul penal român drept crimã. 

Ca unul care am trăit în mijlocul acelor evenimente, ce e drept nu în capitala tãrii, dar în unul din cele mai importante orașe din provincie, simt nevoia de a împãrtãsi atât camarazilor cari nu știu decât din auzite de asa zisa rebeliune, cât și celorlalți români, unilateral și fals informați, o seamă de lucruri menite a le spulbera eventuale nedumeriri.

Orasul Sibiu, unde m'am aflat in timpul desfãsurãrii evenimentelor despre care vreau sã vorbesc, era, după cum bine stim, unul din cele mai puternice si importante centre militare din tarã, astfel cã - au declarat-o însãsi dușmanii nostri - numai datorita înaltei tinute de patriotism si întelepciune a legionarilor, s'a evitat baia de sânge ce fãrã îndoialã ar fi rezultat în urma ordinelor date de Antonescu. Nu negam totusi ca in mare mãsura a fost si meritul generalului L., Comandantul Corpului VI Armata, bun român si crestin, în acele clipe critice, de marea rãspundere ce purta.
Dar sã lãsãm sã vorbească faptele.
Cu câteva zile înainte de data la care urma sã se producă lovitura de Stat a generalului Antonescu, prefectul judetului a fost chemat la Bucuresti, pentru a lua parte la o conferinta a prefectilor. Acelas truc a fost folosit fatã de mine, care indeplineam functia de chestor al politiei: am primit ordin telegrafic de a ma prezenta la Inspectoratul regional din Alba Iulia, pentru a participa la o «consfãtuire». La fel s'a procedat pe intreaga tara.
Tinând seama de faptul cã toți prefecții si chestorii erau legionari, nu e greu de ghicit rostul acestei mpsuri luate de Conducãtorul Statului. In ziua loviturii, toate prefecturile de judet si politiile din tara, in lipsa titularilor lor, urmau sa fie ocupate de armatã, iar aceștia înlocuiți cu ofiteri, oameni de încredere ai generaluluî Antonescu.
Cam asa s'au petrecut lucrurile.
Prefectii de judet habar n'aveau ce se pune la cale, ce rosturi ascundea în realitate convocarea lor la Bucuresti. La rândul lor, chestorii si sefii de politii stiau, inca de prin luna lui Noemvrie, ca Generalul  cautã a «scãpa» de legionari, pentru a rãmâne singur si absolut stâpân pe frânele tarii.
Totusi, nu cred sa fi banuit ca invitatia ce primisera in 19 Ianuarie, de a se prezenta la inspectoratele regionale respective, ar sta in vreo legatura directa si imediata cu lovitura ce o pregatea Antonescu regimului national-legionar. 
Cu toate acestea, la Sibiu zilele de 20-23 Ianuarie s'au succedat sub un aspect cu total diferit de acela din alte orase de provincie, datorita deosebitei vigilente legionare, astfel ca in momentul in care armata a primit ordinul de a ocupa principalele institutii: Prefectura, Chestura de Politie, Posta, Telefoanele etc., acestea se gaseau deja sub puternicã pazã legionarã. La luarea acestor mãsuri de sigurantã preventivã, a participat insasi Politia de Stat, în urma dispozitiilor ce le-am dat în ajunul plecãrii mele la asa zisa consfãtuire din Alba Iulia.
Masurile de siguranță ce luasem, in lipsa prefectului de judet, (care se afla deja la Bucuresti), pãreau in acele momente, lipsite de orice justificare si total exagerate. Totusi, am avut motive puternice de a proceda astfel. 
Discutasem rnai inainte cu camaradul Nistor Chioreanu, seful Regiunii Sibiu, manifestându-mi ingrijorarea cu privire la atitudinea curioasã pe care o are de-o vreme incoace generalul Antonescu. 
A fost de parere ca vãd lucrurile prea in negru. Banuielile ce le nutream de mai demult, mi-s'au intarit însa in momentul in care, doua zile dupa convocarea prefectilor la Bucuresti, o identicã convocare, adresatã de asta data sefilor de politii, a venit sa determine absenta acestora, pe timp de 48 de ore, dela institutiile pe care le conduceau. In afara de aceasta, imi era inca vie in memorie «nota informativa» ce mi-o prezentase cu o luna inainte gardianul public I. R.
«In scurt timp lucrurile se vor schimba radical... La 24 Ianuarie nu va mai exista nici-o «cãmase verde». Generalul va primi singur defilarea trupelor...»
Acestea furã cuvintele unui cunoscut Lt. Colonel din localitate, rostite in timp ce iesia dintr'un restaurant, acompaniat de un alt ofițer. Gardianul în cauzã, care fãcea serviciu de noapte la o incrucisare de străzi, fusese, fara sã vrea, martorul conversatiei dintre cei doi ofiteri. Aceasta informatie dealtfel, am adus-o imediat la crmostinta sub-secretarului de Stat Biris, prin telegrama cifratã din 12 Decemvrie 1940.
La Inspectoratul de Politie Alba Iulia, «consfatuirea» anuntata incepu dimineata, intrerupându-se la amiazi pentru 2 ore. Dupa masã urma sã continue, conform programului.
In timp ce luam masa la un restaurant, impreunã cu alti chestori si sefi de politii, - tocmai demonstram colegului N. dela Fãgãras inutilitatea «consfãtuirii» la care participam - aflarãm printr'o stafetã, cã in chiar acel oras, inainte de zece minute, chestura a fost ocupatã de armata, conducerea ei fiind luatã de un ofiter.
Fara a mai pierde o singurã clipa, am urcat în masina care astepta în fata restaurantului, pornind în cea mai mare grabã spre locul unde prezenta mea, în astfel de momente, era una din obligatiunile de prim ordin, impuse funcției ce detineam.
Ajuns la Sibiu, am avut satisfactia sa constat cã masurile ce luasem în ajunul plecãrii, nu fuseserã nicidecum exagerate.
In oras domnea liniste relativã. Strãzile erau, într'adevãr, mai putin populate ca de obicei. Lumea vorbea de o loviturã comunista. Nimeni nu stia in mod precis despre ce este vorba. Versiunea cã ofițeri rămași credinciosi regelui Carol ar incerca rasturnarea regimului, era considerata ca cea mai verosimila.
Chestura de Politie, pãzitã de un puternic cordon de gardieni publici si legionari - acestia din urmã sub conducerea însuși a șefului garnizoanei legionare, instructor leg. G. B., - se gãsea in aceiasi situatie in care o lasasem cu o zi inainte.
Comandantul militar suprem din localitate, vãzând cã o ocupare cu forta a institutiilor întâmpina serioase greutãti si alarmat pe deasupra ca un mare numar de ofiteri, subofiteri si trupa refuzasera sã lupte impotriva legionarilor, - unii din ei trecusera fatis, cu armament cu tot, de partea acestora - se hotãrîrã sã înceapă tratative cu capii instituțiilor civile și representanti ai Mișcării Legionare.
Intre timp, din satele din imprejurime si chiar din unele mai îndepãrtate, incepurã sa curga înspre oraș coloane intregi de tãrani, demonstrând în cea mai perfecta ordine si disciplinã, in favoarea regimului legionar, iar lumea, ce forma «spalir» de-a lungul trotuarelor, îi primea cu urale si cu flori - scump cumpãrate la florãrii. 

  
In mijlocul acestei mulțimi, am văzut un mare număr de ofițeri și soldați germani, cari, fãrã excepție, prin strigate de «Heil der Eisernen Garde» si «Heil Horia Sima», țineau sã-si manifesteze fățiș simpatia pentru Mișcarea Legionara.

Scurt dupa ce am sosit la Chesturã, a apărut în fata portii acesteia, un ofiter in grad de maior, acompaniat de o escortã militara, cerând sã fie lasat sã intre in localul politiei.
I s'a comunicat cã poate intra, însã fãrã escortã.
Deasemeni i s'au dat asigurari ca, dupa ce se va achita de misiunea ce are, va putea parasi chestura in orice clipa va dori, fãrã a fi împiedecat de nimeni. Dupa câteva minute mi s'a comunicat cã maiorul - comandantul unui regiment de artilerie din localitate - s'a hotãrît sã intre singur.
Semnificativ a fost faptul cã dupã ce i-am garantat cu cuvântul meu de onoare cele i-au fost comunicate la poarta chesturii de catre un comisar si de chiar seful garnizoanei legionare, mi-a solicitat «cuvântul de legionar» (!) - pe care, bineînteles, i l-am dat.
Scurt in urmã a fost condus in cabinetul meu, care se afla la primul etaj, unde l-am primil cu toatã atentia cuvenitã.
Dela primele cuvinte schimbate cu maiorul, mi-am dat seama ca am de-a face cu un om educat, cu un om cult. Conversatia ce a urmat a fost dusa intr'un limbaj foarte ponderat; un comisar, ce intrase la un moment dat, pentru a-mi prezenta niste hârtii spre semnare, a povestit afarã, spre mirarea tuturor, cã «dl. chestor discutã cu dl. Maior ca si cum ar fi doi prieteni vechi.»  (De altfel, in cursul acestei intrevederi, s'au servit si cafelute turcesti.)
In executarea misiunii primite dela superiorii sãi, ofiterul mi-a înmânat apoi o hârtie ce continea doar câteva rânduri bãtute la masina, semnata de insusi Comandantul Corpului de Armatã din localitate. Textul acestei hârtii era cam urmatorul: «Dl. Maior... este delegat de noi cu conducerea Chesturii Politiei Sibiu... Veti face imediat predarea... etc».
Desigur, ca functionar public, numit si intarit in functiune de guvernul prezidat de insusi generalul Antonescu, am refuzat sa dau urmare acestei invitatii (somatie) redactata si semnata de un comandant militar, lipsit, in acest caz, de orice calitate legalã.
Discutia ce a urmat - si care a fost aproape in intregime fonografatã - mai tarziu a fost batutã la masina in 6 exemplare, din care unul sau poate chiar mai multe se mai gãsesc si astãzi pe undeva.
Iatã ce i-am rãspuns - cu aproximatie - maiorului, in timp ce-i restituiam ordinul scris prin care mi se cerea predarea chesturii:
Numirea mea in fruntea institutiei ce conduc nu mi-a fost retrasa pânã in clipa de fatã sub niciuna din formele prevazute de lege. Din partea Ministerului de Interne, va dau cuvantul dornnule Maior, n'am primit nici un fel de ordin; nu am nicio cunostintã sã fi fost destituit sau suspendat din serviciu.
Mã gãsesc deci în exercitiul legal al functiei în care am fost numit, iar datoria mea este de a apãra, în acest oras, ordinea legalã împotriva oricãror inccrcãri de tulburare sau rasturnare a ei, din orice parte ar veni... Tinând seama cã nu ne aflãm nici sub stare de asediu, refuz categoric a lua în considerare un ordin venit dela o persoanã sau autoritate lipsitã de competentã...»
Maiorul a recunoscut cã situatia ce s'a creiat este într'adevar confuzã, cã el însusi nu întelege nimic din ceeace se petrece; el executã doar un ordin.
Discutia s'a continuat apoi pe un ton mai familiar, iar la sfarsit am adaugat zâmbind:
«Ce ati zice dvoastra, domnule Maior, care sunteti comandant de regiment, daca intr'o buna zi rn'as prezenta la d-voastra cu o hârtie semnatã - sa zicem, de prea sfintia sa Mitropolitul Ardealului - cerând sã-mi predati comanda regimentului... ? Mi-ati preda-o?»
Refuzul men de a mã supune unui ordin provenind dela o persoana incompetentã, a fost strict legal. 
Ilegalitatea si abuzul de putere s'a dovedit a fi de partea color ce pornisera a pune mâna, pe frânele tarii, intrebuintând in acest scop siretlicul si forta brutã. Dacã, m-as fi lãsat induplecat si as fi predat serviciul - asa cum mi-se cerea prin acel sfert de coala de hârtie - luându-mi apoi pãlãria si plecând linistit acasa, iar evenimentele ar fi luat altã turnurã - si ar fi luat fãrã îndoialã, dacã n'ar fi sosit acel faimos ordin al lui Hitler, în urma cãruia armata germanã stationata in tarã si-a schimbat brusc atitudinea - oare n'as fi fost tras la rãspundere pentru lasitate si pãrasire de serviciu? As fi fost trimis in judecatã - si cu drept cuvant - iar invocarea acelui faimos ordin din sursã incompetenta nu rni-ar fi folosit la nimic.
Pentru aceastã atitudine a mea, arn fost declarat  «rebel» (!) si, potrivit dispozitiilor date de generalul Antonescu, trimis in judecata Tribunalului Militar, pentru «crimã de razvrãtire».
Fiind acesta unul din primele procese de «rebeliune» ce s'au judecat, «instructiunile speciale» dela Bucuresti nu sosisera încã, astfel ca Justitia si-a fãcut datoria, dupa lege si constiinta: atat eu, ca principal acuzat, cat si ceilalti coacuzati, am fost achitati.
Scurt in urmâ insã, au inceput presiunilc «de sus», iar Tribunalele Militare nu au mai pronuntat decât sentinte de condamnare... din ordin.
Pentru cei cari s'ar indoi de veracitatea afirrnatiei fãcute mai sus, voiu reda in cele ce urmeaza un episod elocvent, menit a le spulbera orice rest de îndoialã si care lo va evidentia in acelas timp, ce a însemnat «justitia» militarã in timpul dictaturii lui Antonescu.
Mai lipseau circa zece zile pânâ la judecarea procesului de «rebeliune» al unuia dintre principalîi sefî legionari din Sibiu: Dr. Nistor Chioreanu. Acuzatul nu se afla sub stare de arest, dar ca legionar, nu intelegea sã fugã de rãspundere. Magistratii milîtari stiau prea bine arest lucru. Si mai stiau - cred - ca acuzatul in chestiune, in ipoteza ca judecatorii ar fi fost liberi a judeca dupã constiinta, trebuia sã iasa achitat din acest proces.
Era pela sfârsitul primãverii 1941, intr'o dimineatã cu soare, când, in timp ce treceam grãbit prin
fata Academiei Teologice, mã aud chemat pe nume. Pe trotuarul opus, l'am zarit atunci pe Lt. Col Magistrat Bãlutã-Dumitrescu, care imi fãcea semne ca sa trec strada. Am uimat invitatiei, si in timp ce traversam strada, mã tot intrebam in gând, ce o fi dorind dela mine? Lt. Colonelul Balutã-Dumitrescu fusese presedintele completului care judecase procesul meu pela începutul lunii Aprilie, iar de atunci - în afarã de un scurt salut schimbat cand ne intâlneam pe stradã nu ne mai vorbisem niciodata.
Ajuns pe celalt trotuar, în fata catedralei, n'am apucat sa spun vre-un cuvânt de salut, caci Lt. Colonelul B. Dumitrescu, dând semne de mare graba, a si început cu voce scãzutã:
«Fii atent la ce-ti spun, - imi dau seama ca risc mult, dar am incredere în dumneata, stiu cã nu mã vei nenoroci. Nu vreau decât sã vã ajut, ma intelegi? Ati suferit destul, e pãcat sã mai suferiti degeaba... Anuntã-l neîntârziat pe colegul dumitale Chioreanu, pânã nu e prea târziu, sa fugã, pricepi? Am primit ordin sa-l condamn... Nici cuantumul de pedeapsâ nu mai depinde de noi! Il asteaptã doisprezece ani de recluziune. Pentru el, pentru familia lui si pentru constiinta mea, este mai bine ca dispara... Hai, sã nu ne vadã vre-un nechemaat ca stam de vorbã impreunã!...»
Locotenent-Colonelul Bãlutã-Dumitrescu era presedinte de Tribunal Militar si prezida, de mai bine de douã luni, unul din cele douã complete care judecau procesele intentate legionarilor. Era magistrat militar de carierã. Nu era legionar si nici in listele prietenilor Miscarii Legionare n'a figurat vreodata.
Orice alt comentar ar fi superflu.

*
Camaradul Chioreanu a fost anuntat de primejdia ce-l paste. Si a «dispãrut», refugiindu-se, pânã la urmã, în Germania. A fost condamnat în lipsã la doisprezece ani.
N'au fãcut rãu cei ce, inca de prin Ianuarie, inainte de a începe arestãrile si faimoasele procese de «rebeliune», si-au luat calea spre alte tãri, punandu-se la adapost de suferintele si nedreptatile regimului antonescian. O bunã parte dintre acesti legionari, fãrã indoialâ, si-au salvat în felul acesta viata.
In aceasta ordine de idei, mi-aduc aminte cã imediat dupã terminarea asa zisei rebeliuni, am invitat sã intru urgent in contact cu locotenentul german Von Papen (fiul diplomatului Franz v. Papen), care îsi avea biroul în hotelul Bulevard. Iatã ce mi-a spus atunci:
«Antonescu hat sein Versprechen nicht eingehalten. Es war festgelegt, dass nach der Streckung der Waffen, alle Legionaere frei nach Hause ziehen duerfen und dass keinem was zu leide geschehen werde. Nun sehen wir dass unzaehlige Verhaftungen und sogar standesrechtliche Erschiessungen vorgenommen werden. Wir bedauern es sehr. Unsere Lage ist peinlich... Ich habe soeben den Befehl erhulten all denen von Ihnen die sich irgendwie bedroht fuehlen, ins Ausland fliehen zu helfen...»*)
*) - («Antonescu nu si-a respectat promisiunea. 
Fusese stabilit ca dupa predarea armelor, toti legionarii sa se poatã intoarce liberi la casele lor, si ca sã nu li-se întâmple nici-un rãu. Acum totusi vedem cã se produc nenumãrate arestari si chiar executii pe loc. Regretãm aceasta foarte mult. Situatia noastrã e penibilã... Am primit chiar acum ordin ca sã ajut tuturor acelora dintre dumneavoastra, care se simte in vre-un fel amenintat, pentru a se refugia in strainãtate.»)
Intr'adevãr, locotenentul Von Papen si-a tinut cuvântul. Gratie lui, au reusit sã pãrãseascã tara un anumit numãr de legionari, mai cu seamã dintre aceia cari se refugiaserã din alte orase si judete, cautând azil la Sibiu.
«Situatia penibilã» la care fãcuse aluzie Lt. Von Papen, era o consecinta a faptului cã mai inainte, atât el, cât si alti ofiteri germani, ne asiguraserã, cã dacã legionarii vor depune armele, nu vor fi pasibili de nici-o pedeapsã, - aceasta în baza cuvântului dat de însusi generalul Antonescu.
Dar sa revenim la procesele de «rebeliune».
Intr'o zi mã întâlnesc, pe o stradã dosnicã, foarte putin populatã, cu maiorul magistral D., cu care eram în relatii de prietenie, si printre altele, îi spun: «Lumea cam bãnueste cã judecati si condamnati din ordin. E un fapt destul de trist... Legionarii vor face bine sa disparã, sã nu se mai prezinte la procese. De ce sã vie ca oile la abator...?»
Maiorul D. a incercat sã mã intrerupã, pãrea nervos. Mi-a spus cã e mai bine sã nu vorbim despre lucrurile aceastea - «situatia e cu adevãrat exceptionalã» - a adãugat, întinzându-mi mâna si dându-mi sã inteleg ca e foarte grâbit. Dar nu a contrazis cu nici un cuvânt aluzia mea la condamnãrile «din ordin».
Intre timp sentintele date de Lt. Colonelul Bãlutã-Dumitrescu în procesele contra legionarilor erau vãdit mai blânde decât cele aduse de câtre celalt complet de judecatã. Faptul nui putea ramâne neobservat. Si intr'adevar, omul a fost «luat la ochi» - cum s'ar zice - iar intr'o buna zi s'a vazut transferat. Unii vorbeau ca ar fi fost suspendat. Nu stiu care a fost adevarul. 
Tin doar sa precizez cã dacã susnumitul judecator militar a pronuntat pedepse «mai blânde», cum spuneam mai sus, a fãcut aceasta în primul rând fiindcã asa îi dicta constiinta. In ce-i priveste pe legionarii cari au beneficiat de aceastâ blândete, nu cred sã fi resimtit vre-o bucurie deosebita alegându-se cu pedepse intre 5 si 7 ani temnitã grea, în loc de 10 sau 12 ani. 
Totuși, noi nu-l vom uita niciodată pe acest brav magistrat rnilitar, a cãrui constiinta s'a zvârcolit cât a putut în favoarea dreptãtii si a omeniei. Fãra îndoialã, a riscat. Si-a riscat cariera si... poate mai mult decât aceasta.

Sã fi trecut un an dela cele relatate mai sus, când într'o bună zi aflu despre moartea - intâmplatã în împrejurări destul de nebuloase - a bravului locotenent-colonel Bãlutã-Dumitrescu.
Am avut o strângere de inimã. Unii camarazi cari au observat cât de mult m'a afectat aceastã stire nu au putut întelege. Ei nu stiau ce stiam eu...
Iar ziarele au scris: sinucidere (!).
Dumnezeu în ceruri stie. Noi nu putem decât sã ne rugãm Lui, pentru odihna sufletului aceluia care a fost Lt. Colonelul Bãlutã-Dumitrescu.
(S. 24 Iunie 1944).
 
Revista DACIA, Rio de Janeiro,Dec. 1957.

de Nicu Iancu

Revista DACIA, Rio de Janeiro