luni, 28 ianuarie 2013

DE CE A FOST UCIS CĂPITANUL ?


Era în toamna anului 1937. Venisem la restaurantul legionar din strada Gutenberg nr.3 pentru masa de prânz. Lume multã la mesele deja pline si multe alte persoane care asteptau sã se elibereze un loc. Mã așez si eu la rând. 
Putin timp si intru în salã. Dintr-un colt de unde pândeam un loc liber, zăresc pe Căpitan așezat la o masã cu încã douã persoane cu care stătea de vorbã. Dupã discutie mi-am dat seama cã erau arhitecți care se ocupau cu construirea blocului cu câteva etaje, ce urma sã adãposteascã prima înfiripare a comerțului legionar.
         În timp ce Căpitanul se ospăta cu niște ochiuri, îi observam toate gesturile. La un moment dat îi întâlnesc privirea. Am rămas ca hipnotizat. Din ochii lui se desprindea ceva nedefinit, un fel de căldură interioară care mã învăluie, mã cuprinde, mã fascinează, uitând de tot ce mã înconjoară.
         Cu încetul sala se golește. Eu, rămas singur, privesc mereu în aceeași direcție, unde parcã mi se desvelise un mister.
         Căpitanul se ridicã si se îndreaptă spre ieșire. Acum îi vãd statura. Înalt, de o frumusețe rarã. Frumos ca un Adonis, cu mersul apăsat, maiestos, hotărât.
         Uitasem de ce am venit si o iau pe urma lui până ce-l pierd din vedere.
         Proaspăt student la Facultatea de Litere, în Capitala tãrii, ieșit din Frãtia de Cruce de la liceul  Traian Doda  din Caransebeș, scoală unde se forjau caracterele, totul îmi pare acum o legendã, unde îmi angajasem viatã.
         L-am mai văzut de atâtea ori pe Căpitan, fie în costum de schi pe treptele sediului, fie antrenându-se cu noi a cânta pentru prima datã Imnul Muncitorilor.  Am învins  Internaționala,  exclamă Căpitanul, imnul opus  proletariatului comunist.
         La numai un an si jumătate, acest atlet al lui Hristos se află întemnițat într-o celulă rece și umedã din închisoarea Jilava, așteptând sã fie judecat pentru trădare de tarã. Resemnat, citea Noul Testament, procesul lui Iisus.
         Singur în celulă simțea că drumul său nu mai era lung. Citind mereu cele patru evanghelii, vedea dealul Căpățânii, urcușul greu, se apropie de Cel ce va fi răstignit, urmãrindu-I procesul si se pregãteste si el, încredințându-și sufletul creștin, lui Iisus, simțind cã fariseii îl vor condamna si pe el.
         -Toată ziua stau singur și vorbesc, pe rând, cu cei ce au murit dintre noi. Totdeauna stau toți lângă mine ; când mã rog, se roagã si ei.
         Din învălmășeala luptei, prins de mâna Iudei, să-l răpună, presimte destinul si caută reconfort în viata lui Iisus care suferind ca om, accepta moartea.
         În Scrierile Sfinte, Evangheliile, își găsește liniștea, împăcarea, se pregătește și el de moarte.
         -Si peste timpul lung, dincolo de 2000 de ani, îl vãd pe Domnul nostru Iisus Christos, descris de Evanghelie, ca si cum ar fi la zece pasi de mine. Îl vãd cum a cãzut jos și se roagă : 
Doamne, fă să treacă paharul acesta de la mine, dacă este cu putință Îl văd cum L-au prins și cum Îl duc legat, spre Ana și Caiafa… Îl văd cum Îl bat, cum Îl lovesc în fată, la interogatoriul luat în noaptea aceea, de către farisei și cărturari, mai marii zilei de atunci.
         Căpitanul trãieste suferințele lui Iisus, le simte în carnea lui, supus ca El torturii omenești.
         -Chinuit fizicește ca un câine (sunt pline hainele de suferință, iată sunt 60 de zile si 60 de nopți de când dorm îmbrăcat pe scândură și rogojina aceasta. 60 de zile și 60 de nopți de când oasele mele sug ca o sugătoare umezeala care țâșnește din pereți și din pământ). De 60 de zile nu schimb nici o vorbă cu nimeni și atacat în același timp în ființa mea morală, acuzat de trădare, declarat străin, ca nefiind român… arătat ca un dușman al Statului, copleșit de lovituri și legat cu mâinile la spate, adică, neavând nici o posibilitate de apărare.
         Condițiile de detenție îi pregătesc sfârșitul fizic  -plămânii fiindu-i prinși-  se voia moartea lui de o moarte  naturalã.
         Căpitanul își vede procesul, unde fariseii îmbrăcați în purpură de judecători, aduc mărturii mincinoase, să-l condamne.
         Toți l-au osândit, să fie pedepsit cu moartea… o nădejde I se aprinde în suflet. Poate Pilat Îl va găsi nevinovat.

         Sunt Pastile. E obiceiul sã se elibereze condamnatul la moarte. Pilat se va adresa poporului. Poporul e, desigur, cu Mine si va cere eliberarea Mea. I-am făcut bine. Am vindecat pe atâtia. Pilat iese în balcon si strigã poporuilui : Pe care sã vi-l slobozesc ? Pe Baraba sau pe Iisus care se numește Christos ?

         Iisus aude dinăuntru întrebarea. I se pare un veac minutul în care aștepta răspunsul.

         Atunci, toți au strigat : Nu pe El ci pe Baraba. Si Baraba este un tâlhar.

         Dar ce să fac cu Iisus, ce se chiamă Christos, căci nu-I găsesc nici o vină ? (Însemnări de la Jilava).
         Si totuși, Tribunalul, fãrã a avea nici o dovadă, nici cea mai micã dovadă, a răspuns afirmativ la toate întrebările, condamnându-mă la 10 ani muncă silnică. O mare nedreptate.
          

Si el, Căpitanul, a fost condamnat nevinovat, precum fariseii și cărturarii evrei L-au condamnat pe Iisus. Si el a fost, nu răstignit, ci ucis cu ștreangul de gât, apoi i-au tras un glonte în ceafă, i-au turnat acid peste trupul inert să-l descompună, să nu i se mai recunoască fata, deasupra corpului inert au turnat placă grea de ciment. Si el a înviat, dar numai în sufletele noastre și a generațiilor care vor mai sălășlui pe aceste meleaguri românești.
         Primească Dumnezeu și suferința mea, spre binele și înflorirea Neamului nostru, a strigat Căpitanul.
         Să se răstignească ! Să se răstignească !

         Dar ce rău a făcut ?

         Si mai vârtos strigau zicând : Să se răstignească!

         Ei strigau în gura mare si cereau de zor sã fie răstignit și strigătele lor și a preoților celor mai de seamă au biruit.
         Căpitanul consternat la auzul sentinței care-l condamna la 10 ani de muncă silnică, vede judecătorii jubilând, conștienți că au călcat legea, dar au împlinit si ei porunca care pornea de la Palatul Irodiadei, contra arginților, răsplata nemerniciei.
         Era cam la ceasul al șaselea  -continuă Căpitanul a citi Evangheliile. Si s-a fãcut întuneric peste tot. soarele s-a întunecat si catapeteasma templului s-a rupt în douã. Iar Iisus prins de îndoieli, se adresează Tatălui Ceresc : Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai pãrãsit ?…Tatã, în mâinile Tale încredințez sufletul meu.
         Auzind apelul lui Iisus din Evanghelii, Căpitanul continuă : Iar eu, în genunchi, la picioarele acestei cruci, de pe care, din trupul de om a plecat la Dumnezeu sufletul Fiului Său, mă închin : Tatăl nostru carele ești în Ceruri….
         În fata jertfei supreme a Mântuitorului, Căpitanul își îndreaptă rugăciunea sa, din adâncul sufletului său creștin : Adu-Ti aminte de toți ai mei. Primește-i sub scutul Tău. Iart-ăi și odihnește-i. Dă-le putere celor vii și biruință asupra celor potrivnici, spre înflorirea României creștine, legionare și apropierea de Tine, Doamne, a Neamului românesc, întru învierea lui. Amin !
         Pilda credinței lui mărturisită cu atâta tărie, în preajma ultimului drum, păstrează trăinicia doctrinei lui, adânc ancorată în linia creștină : Că vom învia din morți în numele lui Hristos și numai prin Hristos, adică, în afară de credința lui Hristos nimeni nu va învia și nu va fi mântuit.
         El nu se revoltă împotriva nedreptății căreia i-a căzut victimă, precum singur se destăinuie : Când am terminat Evangheliile, am înțeles , că stau aici, în închisoare, din voia lui Dumnezeu, că deși nu am nici o vină  sub latura juridică, El mă pedepsește pentru păcatele mele și-mi pune la încercare credința mea.
         Ultima dată când l-am văzut pe Căpitan, era la mormântul lui Mota-Marin la Casa Verde, Bucureștii Noi. Eram de gardă la mormânt. Căpitanul se oprește în fata mausoleului, pleacă fruntea, își face semnul crucii și se roagă. Am pândit o clipă să-l privesc în fată. Ochii lui profunzi degajau aceeași căldură, expresia lor însă trăda o mare tristețe. Fratele lui de luptă zăcea sub pământ, iar el stătea căzut pe gânduri.
         Ce oare se petrecea în sufletul său în acea clipă, voi înțelege mai târziu, mult mai târziu, citind ultimul sãu cuvânt adresat camarazilor lui, lumii întregi, în  Însemnări de la Jilava,  unde era întemnițat pentru a fi ucis.
         Nu se mai revoltã, ci resemnat își asteaptã dezlegarea.
         Stau aici din voia lui Dumnezeu… El mã pedepsește pentru păcatele mele….
         Se apropia de Iisus, urcând si el ultimul drum, acceptând sã se împlinească  voia lui Dumnezeu .
         Dupã ce a plecat de la mormânt, o mare povarã mi s-a asezat pe inimã. O presimțire cã nu-l voi mai vedea, dar si o fermã determinare de a urma linia trasatã de acest mare om care-mi va ghida pasii o viatã întreagă, pe oriunde mã va purta destinul.
         Sunt peste 60 de ani de atunci si azi, conștiința îmi rezervã o mare bucurie, a sti, cã nu i-am pãrãsit, o clipã măcar, calea semãnatã de atâtea morminte.
          

FILON  VERCA

                            25 iunie 1999.

                                                                  Filon Verca