Poziția politică a Mișcării Legionare la Tribunalului Internațional de la Nürnberg

Tribunalul Militar Internațional de la Nürnberg

Memoriu prezentat autorităților americane de ocupație în Austria de Mihail Fotin Enescu ca delegat al guvernului român din exil de la Viena

PREFAȚĂ

Deși Mișcarea Legionară rămâne ultima dintre organizațiile naționaliste ale Europei care prelungește până la consecințele extreme atitudinea antisovietică, totuși, este singura exonerată de Tribunalul Internațional de la Nürnberg.
Ar fi să ignorăm aria cercetărilor făcute asupra inculpaților ei, dacă ne-am închipui că ele s-au limitat la documente apărute numai în cursul celui de-al doilea război mondial. Să nu credem că sentințele de condamnare asupra uneia sau alteia dintre organizațiile cu caracter naționalist nu au avut în vedere istoria lor încă de la origine si până la ultimele manifestări.
Chiar dacă Partidul National-Socialist n-ar fi angajat Germania în război si activitatea lui ar fi fost examinată până în septembrie 1939, când declansează a doua conflagratie mondială, este îndoielnic că nu ar fi intrat cu titlu prioritar în cercetările Tribunalului de la Nürnberg si nu ar fi fost aspru sanctionat.
De asemenea, că hotărârile Tribunalului s-ar fi încheiat cu materialul de fapte culese până la 5 mai 1945, si hotărârile nu ar fi fost luate cel putin în perspectiva evenimentelor viitorului apropiat.
Judecătorii au fost preocupati nu numai să sanctioneze fapte din cadrul strict al războiului, ci să pregătească Europa pentru o perioadă previzibilă rational.
Să nu ne închipuim, de asemenea, că guvernul de atunci din România n-a intrigat în cursul cercetărilor, urmărind să obtină o condamnare cât mai gravă a Mișcării Legionare.
Faptul că Tribunalul a exonerat-o pur si simplu si a luat o decizie fără s-o mai treacă prin fata Consiliului de Judecată, reflectă obiectivitatea juriului si, nu mai putin, justetea actelor Miscării Legionare înainte si după al doilea război mondial.
Privind lucrurile în realitatea desfăsurării lor, nu poti să nu te întrebi cum ar fi putut să se rostească o condamnare împotriva unei organizatii care niciodată n-a fost prezentă în arena războiului cu titlul ei personal, si n-a încercat niciodată să-si imprime titulatura asupra conflictului în toată anvergura lui.
Este drept că Legiunea a pregătit armata natională si a înjghebat ultimele rezistente antisovietice, dar prezenta ei în luptă urmărea mai degrabă pregătirea perioadei următoare după încheierea războiului, astfel încât România să nu fie solidarizată cu schimbarea de front de la finele lui 1944 si să se impună ca un factor activ în edificarea unor stări de lucruri scutite de preponderenta armatelor sovietice si a politicii lor.
Este de retinut că atitudinea Miscării Legionare după 5 mai 1945 a întâmpinat dificultăti pe care numai întelepciunea si simtul ei politic le-au putut ocoli. Căci a constituit un adevărat tur de fortă politica ei reprezentată de oameni care în România erau urmăriti de Securitate, iar în Centrul Europei contactaseră oficial reprezentantii puterii americane.

Este drept că din decembrie 1944, reprezentantii Guvernului de la Viena, convinsi că rostul rezistentei lor era alimentat de pregătirea unor contacte cu puterea învingătoare si mai putin de convingerea că războiul va fi câstigat de fortele nationaliste, a prezentat o platformă “politico-diplomatică” susceptibilă să facă fată noilor împrejurări. Ca atare, era de imperioasă necesitate ca Guvernul German să recunoască o misiune reprezentativă a Guvernului National Român.

Drept urmare, Guvernul Național Român perfectează un contact pentru întreaga Germanie prin intermediul unui Consulat general destinat să reprezinte România în conjunctura de atunci. Stabilind ca punct de sprijin localitatea Bad Gastein, Vasile Iasinschi – ca presedinte ad interim al Guvernului National Român – împreună cu generalul Platon Chirnoagă – în calitate de Ministru de Război – si comandorul Băilă – ca Director de cabinet al aceluiasi Ministru – formează echipa pregătită să reprezinte România antisovietică în negocieri directe cu factorii din Apus.

Un rol de importantă decisivă l-a jucat memorandumul întocmit de Mihai Fotin Enescu – ca Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine si Consul General al României în Germania – ale cărui argumente situează Miscarea Legionară pe o pozitie pregătită să respingă orice acuzatie de crime de război, de genocid, de xenofobie, de fascism sau de nazism.

N-a avut o mai mică importantă prezentarea Miscării Legionare pe care inginerul Virgil Velescu a făcut-o unei persoane, care a transmis-o generalului Robert Murphy[1].
În decursul unor ample cercetări, exponentii Miscării Legionare, asumându-si rolul de reprezentanti ai adevăratei Românii, nu au fost niciodată în postura de arestati, ci doar de factori centrali în discutii edificatoare cu organele de anchetă ale Tribunalului de la Nürnberg. Astfel, Comisia Instructorie a acestui Tribunal a exonerat de orice culpă Miscarea Legionară.

Faptul este cu atât mai relevant, cu cât restul organizatiilor nationaliste au fost condamnate pentru crime de război si contra umanitătii si, în special, pentru fascism si colaborationism. Constituie o inimaginabilă anomalie, măsurile dictate împotriva Miscării Legionare nu numai de regimul comunist, dar si în perioada de după 1990, “ordonantele” confectionate de succesivele guverne ale tării, care o identifică cu spiritul xenofob, agresivitatea programatică, antisemitismul rasial si excesele dreptei celei mai furibunde, astfel încât s-o tină permanent în afara cadrului legal si s-o acopere de un oprobriu definitiv.
Asadar, exonerată de orice culpă de Puterile din Apus, ale căror criterii politice nu pot fi contestate în cazul de fată, dar condamnată pentru totdeauna în spatiul intern, situatia Legiunii aminteste cazul profesorului George Alexianu, care este felicitat de Guvernul Sovietic pentru omenia si întelepciunea administrării Transnistriei, si executat de Guvernul asa zis român pentru abominabile crime de război.

Redactate de Mihai Fotin Enescu, publicarea unor documente ale anchetei Tribunalului International de la Nürnberg privitoare la Miscarea Legionară este încă un gest de asezare pe terenul adevărului a unor calomnii si aberatii pe care o parte din politica autohtonă le întretine iresponsabil. Mircea Nicolau Tribunalul International de la Nürnberg, prin Comisia de Anchetă, a scos de sub acuzare MISCAREA LEGIONARA

1. Platforma politico-diplomatică, în vederea unei explicatii cu Învingătorul, a început să fie pregătită din vreme, încă din Decembrie 1944. Atunci nu mai încăpea nici o îndoială cum se va sfârsi războiul. Președintele Guvernului Național si Ministerul de Externe mi-au lăsat mână liberă.
2. În scopul mentionat era indispensabilă recunoasterea de către guvernul german a unei Misiuni Reprezentative a Guvernului National Român, ceea ce am obtinut în Martie 1945, sub titlul misiunii de Consulat General pentru întregul Reich.
3. La jumătatea lunii Aprilie 1945, în calitate de reprezentant al Guvernului National Român, cu titlul de Consul General pentru întreaga Germanie si însotit de Misiunea Diplomatică Consulară formată din Maria Bucur ca secretară si Dinu Paul ca atasat stagiar, am urmat Secretariatul de Stat al Ministerului de Externe si corpul diplomatic la Bad Gastein.

 4. Cu o scrisoare l-am rugat pe Vasile Iasinschi, aflat în drum spre Tară împreună cu Corneliu Georgescu, să vină la Bad Gastein.

5. Din întâmplare a venit la Bad Gastein si generalul Platon Chirnoagă, însotit de comandorul Eugen Băilă. Au aderat si ei la planul de explicatie cu Învingătorii.

6. L-am anuntat la Ministerul de Externe german pe Vasile Iasinschi – ca Presedinte ad-interim al Guvernului National Român și ministru de Externe, în lipsa titularilor, iar pe gen. Platon Chirnoagă – ca ministru de Război si pe comandorul Băilă – ca director de cabinet al Ministerului de Război.

 7. La apropierea trupelor americane de Bad Gastein, Ministrul de Externe german a comunicat prin radio autoritătilor politice si militare americane compozitia corpului diplomatic, inclusiv Misiunea Guvernului National, pe lângă care erau atasati ca personalităti: presedintele ad-interim V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagă – ca Ministru si comandorul Băilă – ca Director de Cabinet.

8. Chiar în ziua de 5 Mai, când s-a anuntat la radio prima dată pregătirea capitulării Germaniei, am început redactarea unei expuneri despre pozitia Gărzii de Fier, din care nu lipseste, cum se vede, nici problema evreiască.

9. După capitularea Germaniei, Misiunea Diplomatică Consulară a Guvernului National Român a fost internată într-un hotel din Bad Gastein, o dată cu Corpul Diplomatic: V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagă, comandorul Băilă, la care s-au adăugat si prof. Ion Sîngeorgiu si Vladimir Cristi. Ei nu au fost deranjati si nici cercetati de nimeni.
1
0. Trec peste amănunte. La 25 Septembrie 1945, o parte din membrii Corpului Diplomatic al tărilor din est a fost internată în câmpul de concentrare american pentru „criminali de război“, „Markus W. Orr“ (după numele primului soldat american căzut la debarcarea în Europa) de la Glassenbach la Salzburg. Misiunea Guvernului National a fost pusă în libertate.

11. La 29 Octombrie 1945 am fost arestat împreună cu Maria Bucur, într-o înscenare cu adevărat spectaculoasă, de un grup format din agenti speciali ai Politiei de Stat austriece, veniti de la Viena, de altii în uniforme iugoslave si ceho-slovace, comandat de C.T.C. din Bad Gastein. La întrebarea de ce sunt arestat, mi s-a răspuns că din ordinul reprezentantului de Stat din Washington, al Guvernului Român sprijinit de celelalte guverne ale tărilor din Est. Am fost internat împreună cu Maria Bucur în lagărul de „Crimi¬nali de război“ de la Glassenbach.

12. La arestare mi-au fost confiscate toate actele, printre care si Memorandumul despre Garda de Fier. Memorandumul a fost înaintat autoritătilor americane din Austria, cu sediul atunci la Salzburg (în asteptarea transferării la Viena) si de acolo a fost îndrumat la Comisia Instructorie de pe lângă Tribunalul International de la Nürnberg, care avea să decidă soarta celor cercetati ca eventuali „criminali de război“. Acest Memorandum a făcut oarecare impresie, după cum am aflat mai târziu.

 13. După aproape 4 luni, pe la jumătatea lunii Februarie 1946, V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagă si comandorul Băilă au fost anuntati să se prezinte în ziua următoare cu bagajele la C.T.C., fiindcă vor fi internati la Glassenbach.

14. În noaptea de 15 Iulie 1946 a sosit de la Nürnberg la Glassenbach un ofiter american cu 400 de formulare ale Comisiei Instructorii de pe lângă Tribunalul International.
Între aceste 400 de formulare se găseau si cele destinate nouă, Misiunea Guvernului National, cu persoane atasate: V. Iasinschi, gen. Platon Chirnoagă si comandorul Băilă. Rostul acestor formulare de la Nürnberg era să stabilească identitatea acelora în sarcina cărora nu se găsiseră vini pedepsibile si nici nu apartineau organizatiilor culpabile colectiv de „crime de război”, “crime contra umanitătii“ sau „colaborationism“.

15. În Aprilie 1947 am fost eliberati: Misiunea Diplomatică Consulară si comandorul Băilă, iar o lună mai târziu, si ceilalti: V. Iasinschi si gen. Platon Chirnoagă.

16. O dată cu exonerarea noastră de orice culpă, Comisia Instructorie de la Nürnberg a scos din cauză si entitătile pe care le reprezenta Miscarea Legionară: Guvernul National si Armata Natională. Aceste entităti nu sunt culpabile nici de „crimă de război”, nici de „genocid”, nu sunt nici „fasciste”, nici „naziste”, nici ,,colaborationiste”. După cum bine se stie, instructia e secretă si nici nu se pu¬blică actele si deciziile ei. S-au publicat, însă, darea în judecată si sentinta de condamnare de către Tribunalul International de la Nürnberg, a altor organizatii.

Astfel, în afară de partidele Fascist si National-Socialist, de SA si, mai ales, de SS, au fost condamnate pentru „crime de război“ si „contra umanitătii“, pentru „fascism“, „nazism“ si „colaborationism“, mai toate miscările nationaliste din Europa: „Rex“ a lui Leon Degrelle, „Ustasa“ croată, „Crucile cu săgeti“ – maghiară, „Hlinka“ – Garda slovacă etc. Numai Miscarea Legionară si miscarea „Strajnicii“ – bulgară (după modelul legionar), a profesorului Cantargief, au rămas în afară de asemenea condamnări.

Cât priveste problema evreiască, cunoscutul sionist Lowenthal a afirmat aceeasi teză ca în memorandumul meu despre Garda de Fier, la procesul Eichman, în 1961: „Antisemitismul Gărzii de Fier nu era de natură rasistă ca la nazisti, ci de invidie fată de starea economică a populatiei evreiesti din România”. Mihai Fotin Enescu Memoriu prezentat autoritătilor americane de ocupatie în Austria de Mihail Fotin Enescu ca delegat al guvernului român din exil de la Viena, Bad Gastein, mai 1945


Sunt momente în actiunea unei miscări luptătoare când se impun unele clarificări de pozitie. Azi, la răspântia unor drumuri necunoscute pentru Continentul european, când un război mondial de proportii încă neidentificate pare că s-a încheiat printr-o capitulare fără conditii a unor state de echilibru în Europa, se cere si Miscării Legionare o precizare a pozitiei sale politice pe plan intern si extern.
Si pentru a risipi orice bănuială eventuală că în circumstantele de acum Miscarea Legionară ar încerca o justificare fată de învingători sau ar căuta unele interpretări sau alibiuri care ar echivala cu o desolidarizare de aliatii ei de până acum, afirmăm cu toată claritatea, de la început, că nu intentia de separatie este obiectul acestui studiu.
Dimpotrivă, Garda de Fier consideră conduita sa ca singura posibilă si corespunzătoare realitătilor europene pe linii adânci si reînnoieste convingerea că viitorul nu prea îndepărtat va confirma încă o dată justetea pozitiei ei.
 În acelasi timp, nu stă în moravurile politice ale Miscării Legionare si nu este nici potrivit cu înalta ei tinută etică ca să-si renege în momente deosebit de grele răspunderile. Cine colaborează cu Garda de Fier, stie că se poate bizui până la urmă pe o neclintită credintă fată de cuvântul dat.
Dar, dacă Garda de Fier îsi păstrează cu fermitate esenta ei si îsi revendică fără sovăire răspunderea actelor sale, tocmai în virtutea acestui principiu de respect al realitătii structurii si actiunii ei, respinge hotărât orice deformare analitică în prezentarea sa ca fortă politică si orice interpretare necorespunzătoare realitătii, a actelor sale.
Miscarea Legionară recunoaste deschis ce este si ce face, dar nu poate lua asupră-si ce nu este în structura ei si ce nu a apartinut niciodată actelor sale. Acest preambul precis este necesar pentru a întelege expunerea ce urmează, fiindcă una din armele favorite ale adversarului este mutilarea realitătii fată de Miscarea Legionară.
 Desigur, nu este momentul, nici locul să expunem aici prigoana fără precedent în uzantele politice ale popoarelor înaintate, dezlăntuită mai ales în ultimii sapte ani împotriva Gărzii de Fier.
Este suficient să reamintim numai asasinarea fondatorului Miscării Legionare, Corneliu Zelea Codreanu, a celei mai mari părti a Statului său Major si a miilor de tineri, dintre care unii au fost expusi apoi pe pietele oraselor române; umplerea temnitelor cu elita luptătorilor si cu multi nevinovati; calomnii publice si soptite, călcarea celor mai elementare legi de drept public si privat, supliciul moral si complicate schingiuiri fizice, asasinat individual si masacru în masă, unităti speciale pe front destinate decimării din spate.

De asemenea, merită o mentiune specială perfectionarea sistemului de înlăntuire politică după Ianuarie 1941, prin uimitoarea cointeresare în prigonire a unor puteri care, în principiu, ar fi trebuit să menajeze fortele Gărzii de Fier.
Aceste puteri s-au transformat în agenti zelosi de adversitate si confiscare a libertătii.
Legionarii Gărzii de Fier au depăsit astfel temnitele României pentru a figura si în lagărele de concentrare ale acestor mari puteri si multi dintre ei, pentru a-si păstra libertatea, s-au risipit până în cele mai îndepărtate tări ale Europei.
A rezista acestei coalitii a fortelor interne cu cele externe, atât adverse, cât si amice si a nu fi distrusă de acest potop de lovituri perfect combinate din toate părtile, de pe urma cărora nici o altă organizatie politică din Europa nu ar fi supravietuit, dovedeste o fortă politică de o rară vitalitate si realitatea profundă pe care o reprezintă Garda de Fier în România si în Sud-estul european.

Pentru a restabili exact realitatea pe liniile ei invincibile, am întocmit această expunere. Până la urmă, realitatea întotdeauna se impune, cu toate încercările de deformare si împotriva oricăror fictiuni, oricât de ingenios ar fi calculate, asa cum a dovedit trecutul destul de apropiat, o ordine nouă în Europa nu se poate construi pe fictiuni, pe arbitrar si pe iluzii.

Pe zi ce trece, pentru a fixa Europei o ordine stabilă si durabilă, se cer mai multe sfortări, mai mult spirit realist, o dată ce se ivesc conditii din ce în ce mai grele. Este nevoie de unirea tuturor elitelor si de folosirea tuturor realitătilor pentru a salva în acest ultim moment Europa de la o catastrofă si, odată cu ea, lumea întreagă.

Cine vrea să îndepărteze aceste elite si să facă abstractie de aceste realităti în sfortările comune de reconstructie, aduce un prost serviciu civilizatiei contemporane.
Puteri care au avut o clipă victoria în mână, au pierdut-o fiindcă s-au îndepărtat de realităti si le-au combătut, pentru a le înlocui cu fictiuni.
Si oricine, oricât de puternic, ar repeta o asemenea eroare majoră, ar ajunge totdeauna la acelasi tragic rezultat. Miscarea Legionară, arătând cu claritate si curaj ce este si ce urmăreste în politica ei internă si externă, în realitate, iar nu asa cum ar dori să arate adversarii, crede că aduce un real folos încercării de reconstructie a Europei din ruine. B.

POZITIA MISCĂRII LEGIONARE PE PLAN INTERN
 I. ÎN PRINCIPIU
Cercetătorii, literatura internatională de specialitate, cât si tehnicienii politicii aplicate au recunoscut în Miscarea Legionară o mare miscare politică si spirituală, profund originală. Adversarii, mai putin scrupulosi, însă, pentru a crea confuzii, atât în România, cât si în străinătate, au căutat să prezinte Garda de Fier când ca o miscare fascistă, când ca national-socialistă, ba unii chiar ca o organizatie originală de infiltratie comunistă.
Altii, în sfârsit, discutând nota dominantă crestină a Gărzii de Fier, au ajuns la concluzia că ar fi o … sectă religioasă.
În realitate, Garda de Fier nu este nimic din toate acestea. Garda de Fier (sau Miscarea Legionară) este o miscare specific românească, de ridicare a Poporului Român la aceeasi constiintă politică, la aceeasi stare economică si socială si la aceeasi dezvoltare culturală ca a celorlalte popoare înaintate ale Europei.
În acelasi timp, luptă pentru reîntărirea valorilor crestine eterne, în felul cum Poporul Român concepe lumea si se subordonează preceptelor morale si legilor divine.
 Este, deci, o miscare complexă, cu laturi multiple: politice, spirituale, constructive, culturale, economice, sociale, morale, care urmăreste, în fond, teluri simple si naturale, ca acelea ale sporirii de randament al Poporului Român la patrimoniul comun european.

Fireste, are unele afinităti cu ideea romană a fascismului si altele, mai putine si mai degrabă de tendinte sociale, cu national-socialismul. Diferentele, atât de fond cât si de tehnică, de actiune, sunt mult mai profunde decât asemănările.
Si iarăsi reamintim că aceste diferente funciare au fost precizate de către Corneliu Codreanu, de doctrinarii Miscării Legionare, cât si de alti autori străini în : 1935, 1936, 1937 si 1938, când fascismul si national-socialismul se găseau în culmea puterii. Desigur, în această expunere de politică aplicată, nu este locul unui studiu aprofundat de principii si nici al unei analize comparate de structură a Miscării Legionare fată de celelalte mari miscări colective contemporane: fascismul cu mistica Statului, national-socialismul cu mistica ra¬sei, comunismul cu mistica vidă a colectivului.
Este suficient să relevăm accentul pe atingerea obiectivelor materiale si pe aplicarea excesivă a principiului autoritătii, pusă în practică de miscările totalitare, cu ignorarea structurală a religiei ca valoare spirituală dominantă, pentru a întelege diferenta esentială de Miscarea Legionară care conditionează opera sa constructivă de precăderea valorilor spirituale si a principiilor moral crestine.
Evident, Miscarea Legionară nu admite nici excesul pe care unii caută să-l identifice cu principiul democratiei, anume mistica interesată a libertătii individuale, individul ca pretext pe deasupra oricărei alte realităti. Excesele interesate de acest gen au smuls sistemul de guvernare democrată astfel înteles, de pe linia realitătilor si l-au compromis în majoritatea tărilor europene, îndeosebi în cele sudice, centrale si sud-estice.
În practică, nici principiul absolut al libertătii individuale, nici acela al autoritătii între care omenirea oscilează, cu nelinistea ei în cursul dramaticei sale istorii, nu pot constitui un sistem realist de guvernare.
 Un sistem durabil de guvernare nu poate proclama nici primatul naturii abuzive a individului asupra comunitătii, nici nu poate consacra călcarea respectului fiintei umane, sub pretextul ratiunii de stat.
Si „Habeas Corpus”, si autoritatea fermă a guvernului trebuiesc împăcate într-un sistem organic de guvernare, potrivit moravurilor, caracterului si temperamentului fiecărui popor în parte, iar nu după o formulă generală si abstractă care, interesat sau chiar cu bună credintă, poate degenera repede într-o utopie sau într-o înscenare hibridă si insuportabilă.

Asadar, Miscarea Legionară nu admite, deopotrivă, nici exce¬ele principiului autoritătii, generatoare de tiranie, nici pe acelea ale libertătii individuale generatoare de anarhie.
Nu este, astfel, o organizatie nici de gen strict autoritar, nici un partid de tip liberal. Garda de Fier este o sinteză de esente de realităti si permanente, rezultate din specificul etnic al Poporului Român, din conditiile lui de viată internă si de convietuire cu alte nationalităti, din asigurarea existentei si securitătii lui în raport cu popoarele vecine, din integrarea lui în spiritul continentului european si al relatiunilor cu celelalte popoare ale lumii.
Datorită unui spirit unic de creatie, Corneliu Codreanu a izbutit să închege într-un puternic sistem politic si spiritual, armonic si organic, nu numai cele mai variate conditii, dar cele mai îndreptătite si în aparentă de sens contrar. Sistemul acesta, prin multiplicarea laturilor sale, a devenit astfel valabil pe toate planurile vietii Poporului Român.
Asa se explică puterea de atractie si de fixare a elitelor din toate straturile sociale, de la aristocratul de origine princiară până la plugarul de la marginea tării, de la savantul universitar până la muncitorul necalificat, de la functionarul public până la meseriasul liber, de la marele industrias până la proprietarul agricol, de la bătrânul cărturar până la colegianul adolescent. Studentimea si proletariatul, clasele de mijloc si tărănimea sunt deopotrivă încadrate în Garda de Fier. Dar ceea ce-i dă Miscării Legionare o fortă invincibilă este credinta neclintită a luptătorilor ei de toate vârstele si de toate meseriile.
 Prin reprezentarea fidelă si echilibrată a elitelor tuturor straturilor sociale si prin credinta fanatică a tineretului de toate nuantele, dar îndeosebi universitar si proletar, se si explică rezistenta Gărzii de Fier de-a lungul atâtor ani de suferintă si păstrarea ei intactă, după atâtea inimaginabile persecutii. Ce rezultate ar fi dat acest interesant si original sistem al Gărzii de Fier într-o guvernare unitară si durabilă, nu am putea anticipa; cele patru luni de diarhie nu oferă obiectiv nici un punct concludent.
 Avem însă puternice motive să credem că un regim legionar omogen care să grupeze toate fortele sănătoase ale Poporului Român, indiferent de nuantă de partid, ar fi avut efecte salutare si pentru România, si pentru spatiul înconjurător.

I. ÎN CONCRET

1. Miscarea Legionară si ordinea legală O miscare de un astfel de volum si de o astfel de complexitate în adâncime nu poate fi învinuită, fără o patimă nedreaptă, de imitatie de pe modele străine, care vietuieste prin acțiuni ilegale si urmăreste o „dictatură”, smulgând puterea prin „Lovitură de Stat” si desfiintarea partidelor adverse cu violentă. De ce ar fi folosit Garda de Fier o astfel de metodă catilinară, când si elitele, si massele se încadrau cu înfrigurare, si momentul victoriei ei finale părea că se apropie, începând din anul 1937, cu o sigurantă geometrică!?
Dar nu numai din motive de inoportunitate, ci din însăsi esenta principiilor sistemului legionar si a gândirii sale politice, Corneliu Codreanu respingea aprioric, cu toată fermitatea, orice intentie agresivă de cucerire a puterii în stat.
Corneliu Codreanu si, în rând cu el, toti doctrinarii si sefii responsabili ai Gărzii de Fier, au repetat în atâtea rânduri cum înteleg victoria legionară si pe ce cale se va ajunge la acest tel. Dictatura în sine – vointa unui singur om impusă cu forta populatiei unui stat – cum o defineste el însusi (deci două vointe: una a dictatorului sau a unui grup de o parte si alta contrarie, a poporului), constituie în gândirea lui Corneliu Codreanu un sistem odios de guvernământ, mai ales când această vointă se impune cu silnicie si cruzime si degenerează astfel într-o tiranie sângeroasă.
În două rânduri, o dată într-o circulară către legionari după înmormântarea lui Ion Mota, Prim-Locotenent al Sefului Gărzii de Fier, căzut pe front în Spania împotriva marxismului si a doua oară în declaratiile către ziaristi, în Februarie 1938, Corneliu Codreanu înfierează public, în termeni dispretuitori, ca mijloa¬ce de biruintă „ideea de complot” si de „lovitură de stat”.

 El le consideră ca o „prostie” si taxează astfel de victorii, născute din complot si lovituri de stat, ca ieftine si trecătoare. „Esenta însăsi a conceptiei legionare, precizează mai departe Corneliu Codreanu, respinge acest sistem al loviturii de stat, atitudine necugetată de bruscare, de natură exterioară”.
Constient de misiunea istorică a tineretului român si de răspunderea sa de conducător al unei generatii, stia că un complot este o insanitate ce poate conduce, cel mult, la o hibridă dictatură politistă, iar nu la un regim stabil, laborios si durabil. Si în concret, Corneliu Codreanu a fost strict consecvent cu principiile sale, după rezultatul triumfal al alegerilor din 1937.

Între 22 si 29 Decembrie, până când s-a constituit Guvernul Goga – Cuza, Corneliu Codreanu nu avea decât să facă un semn legiunilor sale, pentru ca aparat de stat si corpuri constituite să se topească în fata valurilor legionare.
 Corneliu Codreanu s-a abtinut de la un astfel de gest, stiind bine totusi că, după primele momente de uluire, provocate de rezultatul alegerilor, va urma din partea adersarilor o reactiune violentă ce-l va costa viata si va aduce multe suferinte Gărzii de Fier. Respectul principiilor i-a părut însă fondatorului Gărzii de Fier un stâlp mai solid de fortă politică decât escaladarea puterii direct din stradă. Fundamentul cel mai sigur al unei puteri politice nu poate fi construit, după gândirea lui Corneliu Codreanu, decât printr-o strictă legalitate, o scrupuloasă respectare a legii.
El nu pierdea niciodată prilejul să-si manifeste regretul pentru cele două, trei împrejurări în care Miscarea Legionară, exasperată de abuzul ilegal al guvernelor si autoritătilor, a făcut uz de violentă, desi tocmai în acele circumstante se aplica în plin consacrata maximă de drept public: „sortir de la legalité pour rentrer dans le droit”, principiu amintit deopotrivă de istorici si de legisti, ca legitim în atâtea manifestări ale colectivitătii umane asuprite si, printre altele, amintit si la originile revolutiei americane.
Si ca o consacrare a regretelor sale si a smereniei fată de principii, tocmai în culmea puterii sale, când violenta impusă de clasa politică dominantă s-ar fi întors în favoarea Gărzii de Fier, Corneliu Codreanu a refuzat iesirea din raportul de Drept pentru a intra pe calea raportului de Fortă, net în folosul cauzei sale. Manifestându-si credintele pe căi¬le pe care le oferă legile, Corneliu Codreanu considera primirea raportului de fortă ca o coborâre de la tinuta etică a tineretului român.
Corneliu Codreanu astepta biruinta Miscării Legionare pe o cale mult mai adâncă si reală: din desăvârsirea unui proces interior de constiintă a Natiunii Române si de perfectionare a conditiei umane, prin educatia în etica legionară. „Când acest proces va cuprinde majoritatea românilor – spunea Corneliu Codreanu – si se va desăvârsi, biruinta va veni atunci automat, mare si luminoasă”.
Reforma institutiilor politice, partide, parlament, corpuri constituite, nu se astepta, astfel, prin decrete-legi si măsuri coercitive, ci prin vointa suverană a Poporului Român.
Atunci, de teama acestui implacabil verdict popular care conducea fatal Miscarea Legionară la o biruintă totală, partidele politice, condamnate la sterilizare prin îndepărtarea marelui rezervor de împrospătare a fortelor, tineretul intelectual si luptător, încadrat în Garda de Fier, au capitulat în fata puterii executive, cointeresând-o într-o actiune represivă, cu pretul sacrificării propriei ratiuni de existentă: regimul parlamentar.
Si iată, în 1938, după ce timp de 15 ani elita activă a României a fost acuzată de actiuni „ilegale” si de intentii de „lovitură de stat” pentru a desfiinta „ordinea prestabilită”, iată opt fosti prim-ministri, exponenti ai tuturor partidelor, coalizându-se într-un guvern de dictatură, pentru a iesi ei din legalitate, pentru a da ei o lovitură de stat si a dizolva ei parlamentul si propriile lor partide.

(După cum, si în zilele noastre, o altă calomnie faimoasă pe atunci, „omul si pogonul”, lozincă demagogică atribuită Gărzii de Fier de fratele prim-ministrului de atunci, dl. George Tătărescu, o vedem aplicată astăzi de un regim „democratic”, cu participarea a însusi d-lui Tătărescu). Si revenind la evenimentele din 1938, pentru a fi drepti, la acest regim împotriva tineretului rămas în cadrul legalitătii, nu au participat personal sefii partidelor istorice, d-nii Iuliu Maniu, Constantin si George Brătianu, precum nici unii chiar dintre oamenii politici seriosi care, pentru diferite motive, făcând parte din acele guverne de dictatură, nu au aprobat nici sufleteste, nici politic, metodele sângeroase ale regimului.
Asadar, Garda de Fier trebuie să fi corespuns unei mari realităti, dacă partidele s-au desfiintat singure împreună cu institutiile pe care le reprezentau, în favoarea unei dictaturi personale si politiste, cu pretul discreditării definitive a propriului lor sistem si a unei institutii fundamentale cum este Coroana, numai pentru a abate de pe linia justă o altă institutie fundamentală: Vointa Natiunii. Garda de Fier nu este , asadar, o organizatie totalitară si nu s-a născut din antagonism funciar împotriva institutiilor statului si ale colectivitătii, fie structurale, cum este monarhia, fie functionale, cum sunt puterea legislativă si executivă, fie tranzitionale ca partidele politice.
Miscarea Legionară nu intră în conflict cu aceste institutii si, fireste, nici cu guvernele care le reprezintă, decât în măsura în care ele se îndepărtează de la legalitate si de la vointa natională. Politica Gărzii de Fier de spirit testamentar ilustrat de linia lui Corneliu Codreanu, urmată în esentă cu scrupulozitate de succesorul său la comanda Gărzii de Fier, Horia Sima, este deci clară în toate directiile.
2. Miscarea Legionară si Monarhia În ceea ce priveste monarhia, Corneliu Codreanu afirmă precis primatul acestui principiu si subliniază distinctia funciară dintre Institutie si reprezentantul său. Un reprezentant poate fi slab, institutia monarhică însă este totdeauna bună. Această distinctie a observat-o si Horia Sima în manifestul Gărzii de Fier de la 1 Septembrie 1940 în care cere abdicarea regelui Carol II, dar impune respectul continuitătii monarhice prin urcarea pe tron a mostenitorului Coroanei, actualul Rege Mihai I.
Aceeasi linie observă Horia Sima si patru ani mai târziu în politica guvernului national din exil fată de monarhie.
Separând persoana Regelui de conduita Guvernului de la Bucuresti, considerate ca impuse factorului constitutional, fie de circumstantă de fortă majoră, fie de forta simplă a Puterii ocupante, s-a păstrat întotdeauna o tăcere respectuoasă în jurul Coroanei. Asadar, Coroana nu intră în discutiile situatiei interne din România.
3. Miscarea Legionară si principiul separării puterilor Printre institutiile politice recunoscute în sistemul legionar ca permanente în structura societătilor moderne, un loc important îl ocupă Parlamentul. Necunoscătorii problemelor legionare pot fi surprinsi.
Cei care au stat însă în preajma lui Corneliu Codreanu sau care cunosc studiile doctrinarilor legionari asupra corelatiunii „Garda de Fier si Parlamentul” – în special, studiul cu acelasi titlu, al ilustrului profesor de sociologie Traian Brăileanu, fost ministru al Educatiei Nationale – sunt familiarizati cu problema functiunii ce trebuie să îndeplinească Parlamentul în sistemul legionar.
Desigur, în rând cu alti oameni politici, chiar de extractie democratică ca, de pildă, André Tardieu – în Franta si Alexandru Vaida-Voevod – în România, sistemul legionar nu admite mitul retoricei si al aritmeticei electorale. Experienta a dovedit, în majoritatea tărilor europene, că degenerarea sistemului parlamentar în obsesia rezultatului voturilor si a succeselor retorice consumă întreaga energie si capacitate de randament a clasei politice care consideră astfel toate problemele de stat ca rezolvate printr-o victorie electorală sau un discurs aplaudat.
Trebuie să se înteleagă că realitătile exacte de la fata locului din Sud-estul european sau din Peninsula Iberică se deosebesc mult de situatiile figurate în genere de la distantă, prin optica de la Londra, Berlin, Washington si Paris. Uzantele Camerei Comunelor sunt unele, ale Cortes-urilor, Scupcinei, Sobraniei si Adunării Nationale din Ankara, altele.
De asemenea, moravurile electorale ale unui district din valea Dunării variază într-o măsură de nerecunoscut fată de acelea ale unui Comitat din Scotia. Formula democratiei a D-lui Churchill: “Omul de pe stradă care votează liber“, este desigur exactă în Marea Britanie si, poate, în Tările Scandinave. Pe măsură ce soarele se încălzeste, coborând spre Centrul, Sudul si Sud-estul Europei, formula aceasta conduce mai degrabă decât la democratia D-lui Churchill, la o democratie a Maresalului Tito.
S-au văzut, în România epocii parlamentare, cele mai importante partide în opozitie cu trei până la sase deputati – mai putin chiar decât unele grupări etnice minoritare, ca maghiarii, de pildă – ajunse peste noapte la guvern, obtinând importante majorităti, cu concursul plin de zel al jandarmilor, al alcoolului, al promisiunilor, al coruptiei si al volatilizării urnelor.
Această demoralizantă sleire a nervului national, prin continua fortare a vointei colective conduce la sfărâmarea partidelor în neînsemnate fractiuni, incapabile – cum s-a dovedit încă din decembrie 1937 – să mai obtină majorităti, chiar cu pretul violentei corporale si morale.
Consecinta fatală de pe urma deselor schimbări de decor ale coalitiilor de grupuri parlamentare ce ar urma pentru a constitui o majoritate, ar fi o neîntreruptă alunecare spre stânga si, în ultimă analiză, partidul unic de extremă stângă, impus cu forta de la Răsărit.
 Deci, ca o puternică prevenire a acestor alarmante eventualităti, printre alte consideratiuni de ordin structural, Miscarea Legionară a urmărit să readucă functiunea parlamentului pe linia realitătilor românesti.
 În primul rând, urma să se întărească cu strictete principiul separatiunii puterilor în stat: nici Parlamentul nu trebuie să coboare la starea de simplă emanatie a puterii executive, ca în sistemul românesc de până în 1938; nici puterea executivă nu poate degenera, fără cea mai mare primejdie pentru existenta unui stat, la regimul de simplă unealtă, la discretia “democratiei integrale“, adică despotismul majoritătii parlamentare iresponsabile: majoritate realizată prin demagogie si presiune a cluburilor si comitetelor, alunecate cu cea mai mare certitudine spre o ultimă etapă: Jacobinismul modern, bolsevismul.
De altfel, experienta recentă demonstrează mai în toate tările unde, începând cu 1943, s-a încercat să se revină la regimul parlamentar, că: sau guvernul rezultat din coalitia grupurilor abia mai poate supravietui sub hărtuiala comitetelor de “eliberare“ sau, pentru a se asigura un minimum de ordine, “libertatea“ a fost pusă sub protectia unui general sau a baionetelor trupelor de ocupatie.
 În sistemul legionar, deci, pentru a elimina de la început orice posibilităti de arbitrar al unei puteri în dauna celeilalte, separatia este categorică.
Puterea executivă, pentru a avea autoritate si prestigiu, trebuie să se ridice dintr-o elită politică, după criterii sigure. Aceste criterii nici nu pot fi principiul electiunii, nici acela al ereditătii, ci principiul selectiunii sociale, prin libertatea absolută de ridicare a valorilor personale din adâncimile straturilor sociale la suprafata societătii. Puterea executivă – administratia, diplomatia etc. – recrutată din această elită, îsi va putea astfel îndeplini functiunea politică si tehnică în conditiuni normale. Parlamentul, expresia puterii legislative, ar fi, deci, restaurat în sistemul legionar, într-o stare de totală emancipare fată de Puterea Executivă.
 Misiunea Parlamentului, ales absolut liber, parte după criterii de competentă, este legiferarea, adică discutia, ca si votarea legilor.
În al doilea rând, si ca un drept de cenzură morală, iar nu de imediate consecinte politice, se recunoaste Parlamentului prerogativa de semnalare, într-un spirit de înaltă răspundere, a abuzurilor, nepotrivirilor sau incompetentei constatate în actele puterii executive.
Iar pe deasupra acestor institutii, în momente de particulară importantă, în care se decide soarta comunitătii, Corneliu Codreanu asează ceea ce el numeste “Consultarea Poporului“, adică, în fata marilor hotărâri care îl angajează, după ce se arată drumul, poporul trebuie întrebat, trebuie consultat, pentru a-si spune cuvântul dacă poate sau nu, dacă este pregătit spiritualiceste să meargă pe calea arătată.
Urmând, deci, spiritul lui Corneliu Codreanu de respect al vointei populare, si Horia Sima, ca vice-presedinte al Consiliului de Ministri, în toamna anului 1940, a voit alegeri generale absolut libere, la care să candideze exponentii tuturor partidelor politice dizolvate de regimul precedent.

Opozitia categorică a Maresalului Antonescu, care de atunci nutrea intentia unei lovituri de stat, a zădărnicit însă consultarea poporului proiectată de Miscarea Legionară; astfel, în 1940 s-a demonstrat încă o dată, ca si în 1937, că nu Miscarea Legionară se teme de verdictul alegerilor libere.

 Din principii constructive politice, prin urmare, dar si din motive educative, constatând efectele reale de ordin civic si moral ale pervertirii metodelor de exprimare a sufragiilor si de falsificare a vointei populare, marele pedagog Corneliu Codreanu a căutat să îndrepte moravurile electorale, prin garantarea exprimării libere a voturilor după cum dictează constiinta alegătorilor, nesiluită nici de amăgiri, nici de violente.
Si pentru ca să asigure alegeri absolut libere, si pe această cale să rezulte, pe cât omeneste posibil, vointa Natiunii, Corneliu Codreanu a încheiat la ultimele alegeri generale din România, în Decembrie 1937, pactul cu Partidul National Tărănesc al lui Iuliu Maniu si cu Partidul National Liberal al lui George Brătianu.
De altfel, o invalidare a versiunii de tendinte dictatoriale atribuite Miscării Legionare si o confirmare deplină a structurii sale populare, este tocmai profunda consideratie si întelegere pentru Corneliu Codreanu si Garda de Fier, a lui Iuliu Maniu, personalitate de o sinceritate democratică indiscutabilă, această atitudine de stimă reciprocă supravietuieste până astăzi, după atâtia ani de suferinte si de mari evenimente în lume.
 Garda de Fier, asadar, cum sperăm că ar rezulta din această imperfectă expunere, nu este prizoniera nici unei idei preconcepute, a nici unui program schematic, a nici unui sistem rigid care nu poate fi rectificat după realităti. Ea este, în adevăr, tributara unei idei majore, linia poporului Român; pe aceasta nu o poate pierde niciodată din vedere fără sanctiunea imediată a auto-desfiintării.

Îndeplinind însă cu fermitate această conditie, înalta linie spirituală consacrată de jertfa fondatorului si a elitei sale, permite Miscării Legionare o mare flexiune în mânuirea realitătilor de stabilire a conditiilor de directie ale României. Aceste realităti prezente par să indice, în ordinea internă, necesitatea absolută a unui regim stabil, în care monarhia să se situeze ca factor al ierarhiei politice, sprijinită pe principiul separatiunii puterilor pe linia functională si pe principiul unitătii elitelor si a fortelor nationale pe linia structurală.
Înmănuncherea functiunii orizontale a puterilor statale cu structura verticală a unitătii nationale, ca rezultantă a vointei populare, în deplin acord organic cu Coroana, este conditia de stabilitate în România si în spatiul înconjurător. Orice alte solutii s-ar căuta, ar fi improvizatii cu urmări imposibile de prevăzut si de calculat.
Dar trecutul mai îndepărtat si mai recent a dovedit că de situatia României, cu pozitia ei cheie la răspântia marilor drumuri, depinde în bună parte si echilibrul Europei.
 4. Problema evreiască Si acum, câteva cuvinte despre o problemă în jurul căreia s-a făcut mult caz: atitudinea Miscării Legionare fată de problema evreiască.
Nu este desigur aici locul de a analiza principiile Gărzii de Fier în materie, ci numai de a spulbera o serie de inexactităti privitoare la trecut. Miscarea Legionară era prea constientă de înăltimea tinutei sale etice, de răspunderile sale fată de poporul român si de importanta sa politică, pentru a trata problema evreiască cu mijloace ieftine, cu violenta corporală sau a legilor speciale.
Corneliu Codreanu însusi, provocat de anumiti politicieni îngrijorati de pactul Miscării Legionare cu Iuliu Maniu si George Brătianu, a răspuns public că problema evreiască întelege să fie tratată într-un spirit de înaltă seriozitate.
Mișcarea Legionară nu privea această problemă prin optica resentimentelor de rasă.
Sefii legionari, poate cei mai buni cunoscători din Europa ai problemei, cunoșteau prea bine calitățile intelectuale si profunda educatie spirituală, pe linia permanentelor, ale acestui popor milenar, pentru a le subestima si a le combate cu forta materială. Pentru Miscarea Legionară, esenta problemei nu se reducea la un aspect evreiesc, ci se prezenta, în general, ca o restabilire a echilibrului politic si economic, deplasat, până atunci, în defavoa-rea poporului român.
Metoda urmată, spre deosebire de acelea ale miscărilor rasiste, era întărirea, în primul rând, pe cale organică si de liberă concurentă a pozitiei elementelor românesti, iar nu de slăbire silită a elementelor alogene.
Pe această cale de liberă întrecere se vizau Evreii numai în măsura în care pozitiile lor se găseau pe traiectoria noilor pozitii românesti. Tot asa de bine, această metodă privea pe Sasi, pe Unguri sau pe Svabi, fără ca prin aceasta să se poată vorbi de antirasismul, de antiungurismul, sau de antisvăbismul Gărzii de Fier, sau de o persecutie a acestor minorităti din partea Miscării Legionare.

Acestor nationalităti, fără exceptie, li se lăsa deplina folosintă a pozitiilor câstigate si numai posibilitatea de a abuza de călcarea legilor, în dauna Poporului Român, cu ajutorul unei administratii corupte, li se retrăgea, prin opera de dreptate socială a Miscării Legionare, pentru toti deopotrivă.

Ridicarea Poporului Român, după sistemul legionar, urma să apară treptat, prin constituirea de noi pozitii, folosind noi valori nefructificate într-un spatiu încă virgin, iar nu prin confiscarea altor pozitii deja existente.
Dinamizarea Poporului Român pe terenul general al constructiei trebuia, deci, să crească printr-un proces de concurs si, deci, de stimulare a tuturor fortelor creatoare, iar nu de eliminare a unor elemente existente a căror îndepărtare din acest concurs ar fi atras după sine slăbirea economiei generale.
 Conducerea Miscării Legionare era prea realistă ca să creadă că România, cu puternicul ei potential economic si cu functiunea ei de tranzit, poate fi izolată de Europa printr-un monopol al productiei si transformată, astfel, într-o Mecca economică.
Se căuta numai preemtiunea legitimă, ca în toate tările democratice sau nu, a populatiei autohtone, în distributia naturală a mijloacelor de productie, spre a se evita mentinerea poporului român într-o stare de paupertate de pe urma tendintelor acaparatoare ale unor nationalităti minoritare mai bine organizate economiceste datorită unui lung trecut de privilegii sau unui puternic sprijin de ordin international.
Corneliu Codreanu însusi si-a exprimat, în mai multe rânduri, fată de intimii săi, intentia de colaborare a unei Românii întărită economiceste, cu un capital străin serios, care ar avea mai mult de câstigat, în acelasi timp cu Poporul Român, de pe urma colaborării cu un stat puternic si onest, decât cu un stat anemiat de o administratie coruptibilă si indiferentă.
Sistemul legionar urmărea, deci, prin sporirea activitătii în toate directiile, fără excluderea nimănui, să întărească pozitia Poporului Român ca factor pozitiv de progres în spatiul înconjurător. Acest drept si această datorie a Poporului Român de a-si asigura libertatea de ridicare a indicelui său de randament pe propriul său pământ si, deci, de mărire a contributiei sale la ordinea multiplă a Europei, credem că nu pot fi negate de nimeni si mai putin încă, desigur, de exponentii principiilor democratice.
 Asadar, Miscarea Legionară n-a urmărit, în tratarea problemei evreiesti regimul legilor speciale, al câmpurilor de concentrare si al stelelor hexagonale.
Ceva mai mult încă, legislatia în vigoare, cu cele trei categorii de evrei si institutiile de românizare oficiale, nu a apartinut Miscării Legionare, ci guvernului precedent, cât si celui ulterior. Această precizare nu urmăreste o repudiere, ci o revelare a nepotrivirii acestei legislatii cu spiritul si cu tactica Miscării Legionare care, după cum se vede din expunerea de mai sus, a fost urmată în practică si trebuia să fie continuată si la guvern în această materie.
Singura lege de esență legionară, inspirată din tactica amintită, dar neaplicată încă, a fost aceea întocmită de Ministrul Muncii de atunci, Vasile Iasinschi, care prevedea folosirea minimală a elementelor românești în întreprinderile comerciale, indiferent de originea etnică a proprietarilor.
 Așadar, si în problema evreiască, mai bine spus românească, Mișcarea Legionară se conduce după același simt al echilibrului, al realităților și al principiilor morale, ca și în celelalte probleme importante românești sau europene.

5 Violentele politice Cât despre intentii de violente fizice împotriva vechii clase politice sau a evreilor, omucideri sau pogromuri, numai cei care urmăresc mentinerea diviziunilor si a tensiunii interne, le pot pune în sarcina Miscării Legionare.

Că în timpul loviturii de stat a Maresalului Antonescu, de la 21 Ianuarie 1941, elemente iresponsabile de pe stradă, fără nici o legătură cu Miscarea Legionară si cu evenimentele, au abuzat, ca întotdeauna în astfel de împrejurări si au jefuit si ucis la întâmplare evrei, ca si români, de altfel, este foarte posibil.

Că si unele elemente izolate, chiar legionare, au avut porniri personale individuale împotriva unor evrei, ca si împotriva unor români, iarăsi este posibil.
Dar a considera responsabilă Miscarea Legionară si conducerea ei de aceste violente la întâmplare, corespunde tot atât de putin realitătii cât a face întreaga evreime din lume responsabilă de asasinarea Lordului Moyne. Astfel, în toate problemele, cum s-a văzut în acest lung, totusi incomplet capitol, Miscarea Legionară se mentine la aceeasi atitudine politică si morală ca si în trecut, luându-si întotdeauna răspunderea pozitiei sale, dar respingând net ce i se pune în seamă cu desconsiderarea nedreaptă a realitătii. POLITICA


EXTERNĂ A MISCĂRII LEGIONARE

1. Geneza atitudinii Mișcării Legionare în politica externă Asa cum în politica internă nu corespunde adevărul că Miscarea Legionară ar fi fost o organizatie exclusivă de dominatie dictatorială, tot asa, în politica sa externă, Miscarea Legionară respinge cu cea mai legitimă mândrie si demnitate, îndreptătite de trecutul său glorios si plin de jertfe, insinuarea că ar fi putut aliena vreodată autonomia sa de actiune în favoarea unei puteri străine.

Politica externă, ca si politica generală a Miscării Legionare, se inspiră din principiile eterne de existentă si de conservare a esentelor Poporului Român, cât si din năzuintele de afirmare a nobletei acestui popor, pe un plan superior si mai larg.
Pentru a păstra intactă această politică majoră, Garda de Fier a primit atâtea lovituri din toate directiile, chiar cele mai neasteptate! O cât de neînsemnată tendintă de compromis cu morala ei ar fi scutit Garda de Fier de multe suferinte si de multe pierderi dureroase.

Conducerea Miscării Legionare a rezistat însă neclintită pe pozitiile sale, uneori în conditii extrem de grele. Horia Sima de pildă si în 1940 si mai târziu a fost prizonierul unor vointe hotărâtoare la discretia oricăror ordine fără ca vointei sale să se fi putut impune, cu toate presiunile, cea mai neînsemnată flexiune.
 Încă o dată, s-a dovedit atunci că puterea materială singură, cu toate aparentele impunătoare, este mai slabă decât fortele complexe ale realitătii, ascunse uneori sub cele mai modeste forme.
 Dar, ca si în politica internă, si în politica sa externă, Miscarea Legionară nu se conduce după nici o idee preconcepută si nu se fixează în nici o formă rigidă. Corneliu Codreanu spunea odată unor intimi că ar colabora si cu Rusia Sovietică, dacă ar fi în interesul Poporului Român. Din nefericire, însă, Rusia Sovietică, încă din acele timpuri, îsi fixase conduita sa definitivă, ascunsă cu îndemânare, pe atunci, sub cele mai elegante declaratii geneveze.
Această conduită, cum puteau distinge cunoscătorii, nu era, în fond, decât aceea a Rusiei imperialiste, întărită ca valoare operativă de forta unei idei contagioase, de penetratie universală. Miscarea Legionară nu avea nimic aprioric împotriva Rusiei, dacă se mentinea în limitele sale Sud-vestice, si nici chiar împotriva comunismului pe plan de politică externă, dacă rămânea în cadrul regimului intern al Rusiei, si nu ameninta, prin amestecul în politica internă a tărilor vecine, structura acestor popoare.
Asadar, Miscarea Legionară dovedea un spirit realist, nelăsând, după cum se si cuvine, în general, ca o politică externă să se resimtă de pe urma unor infiltratii ideologice, dacă aceste infiltratii nu sunt prin ele însele conditii esentiale de realism. Mai putin, deci, Miscarea Legionară ar fi avut opinii preconepute împotriva puterilor occidentale, ca Franta si Anglia.

Evident, nutrea simpatii, ca si în toate părtile lumii, chiar si de elemente democratice, pentru Italia fascistă si Germania national-socialistă, în măsura în care aceste regimuri lucrau pentru ridicarea popoarelor respective. De la această simpatie, până la ideea unei aliante, era însă o distantă neluată încă în considerare pe atunci. De altfel, până în Mai 1936, deci nouă ani de la înfiintarea Miscării Legionare si 17 ani de la începutul actiunii nationaliste, Corneliu Codreanu nu luase nici o atitudine în politica externă, prin nici un fel de declaratii publice sau private, lăsându-se astfel diferitelor guverne deplină libertate în această materie.
 Între timp, însă, Rusia Sovietică după o lungă perioadă de abentă, a reapărut activă pe scena mondială. Concomitent cu verbul pacific al exponentilor sovietici la Societatea Natiunilor, dezlăntuia o formidabilă campanie de propagandă ce demonstra, în fond, o coplesitoare energie multiplă, politică militară economică si ideologică.
Această fortă, Miscarea Legionară nu a depreciat-o niciodată. Aparitia Rusiei ca factor imperialist pe linia unei traditii mai vechi, Panslavismul sau pe a acelei mai noi, Kominternul, punea România si Poporul Român în primă etapă a marsului moscovit spre Occident. Masinatiunile Reprezentantei Sovietice de la Bucuresti, conjugate cu instigatiunile rusesti în tările vecine pentru a atâta revendicări împotriva României, cât si alte manevre încadrate în tehnica generală a ofensivei sovietice împotriva Europei, demonstrau din plin, dacă mai era nevoie, intentiile reale.
Conduita Rusiei Sovietice era în concordantă cu dubla ei viziune misionară, natională si ideologică revolutionară, la care conducătorii sovietici nu aveau, desigur, să renunte de dragul confirmării unei atitudini aparente de bune intentii pacifice si a unei frazeologii sentimentale si umanitare fără răspundere.
Situatia României apărea astfel, cu atât mai amenintată, cu cât această conduită sovietică invalida optimismul vădit de comandă al conducătorilor politicii externe a României în relatiile cu Rusia, fondat numai pe definitia agresorului, pe bonomia D-lui Litwinow si pe libatiunile trimisului Ostrowski cu unii ministri basarabeni ai guvernului din Bucuresti.

Nici o garantie substantială – nici de ordin structural, ca, de pildă, îndrumarea obiectivelor Rusiei spre alte directii de lungă durată, nici de ordin defensiv, ca o aliantă cu o mare putere militară dispusă să adopte ca principal obiectiv apărarea comună împotriva unei agresiuni de la Răsărit – nu întărea de nicăieri securitatea României.
Dimpotrivă, curente interesate măreau confuzia în interior cu exagerarea revizionismului maghiar, adică amenintarea din partea unui popor de 8 milioane de locuitori, trecând complet sub tăcere primejdia unui imperiu colosal de 180 de milioane de agitatori! În fata acestei duble primejdii, internă si externă, Miscarea Legionară nu mai putea continua atitudinea de rezervă în politica externă, fără a lipsi de la cele mai elementare datorii fată de Poporul Român.
Conducerea Miscării a examinat atunci cu toată rigoarea si cu tot sângele rece datele problemei, înainte de a pronunta un cuvânt în materie. Din acest scrupulos examen, rezultau mai multe si serioase îngrijorări pentru soarta Poporului Român. În primul rând, sistemul de aliante al României dovedea o functiune total defectuoasă. „Mica Întelegere” se demonstrase o fictiune, mentinută la suprafată numai de talentul lui Nicolae Titulescu, de dexteritatea D-lui Eduard Benes si de proptelele Puterilor Occidentale.
În practică, însă, nu valora nimic, fiecare dintre componenti având interese de apărat în alte directii si nedorind fiecare să se strice cu marea putere ce-i părea mai interesantă: pentru Ceho-Slovacia, Rusia Sovietică, pentru Iugoslavia, Germania si pentru România, Italia.
Aducerea aproape cu forta a Principelui-Regent Paul la Conferinta Micii Întelegeri de la Bucuresti, din Mai 1936, dovedea deja descompunerea practică a sistemului.
Dar mai grav încă, principalul stâlp al aliantelor României, Franta, încheiase acum un pact de amicitie cu Sovietele, ce reducea mult în fond din valoarea conventiilor cu România si Polonia. Faptul că semnatarul pactului, Dl. Laval, era un republican de dreapta si că Primul Ministru britanic care proclamase public interesul Angliei pentru Franta, cu faimoasa formulă a frontierelor britanice pe Rhin, era însusi Seful Partidului Conservator, dovedea cât se poate de concludent că cele două mari puteri Occidentale, în deplin acord între ele si cu aprobarea integrală a claselor politice, se angajau pe calea unei colaborări intime cu Rusia Sovietică.

Această colaborare nu era posibilă decât cu acceptarea punctului de vedere minimal sovietic care viza, fără îndoială, si România.
Iar o consolidare a acestei colaborări printr-o aliantă avută în vedere, în evolutia situatiei europene, ar fi cerut cel putin aceleasi conditii din partea Rusiei ca în 1914-1916, adică, în ultimă analiză, printre altele, subordonarea intereselor României intereselor acestei aliante.
Pactul de amicitie franco-sovietic, cu consimtământul tacit al Marii Britanii, slăbea, deci, considerabil, securitatea României la Est si, prin urmare, si pozitia ei în general fată de vecini si de celelalte puteri.
Se mai adăuga la toate acestea si evolutia internă din Franta, care aluneca tot mai mult spre stânga, astfel ca, după victoria Frontului Popular la Paris, să nu se mai poată pune mari sperante în rezistenta Frantei fată de pretentiile Rusiei ca pret al unei cooperări.
Concluzia la care a ajuns conducerea Miscării Legionare era cel putin îndoiala fată de vointa Puterilor Occidentale de a se opune Rusiei cu eficacitate.
Totusi, cea dintâi declaratie de politică externă, o circulară către legionari, din 30 Mai 1936, nu a avut caracter public, iar Corneliu Codreanu s-a mărginit la o atitudine moderată. Corneliu Codreanu nu a împins concluzia până la propunerea unei mutatiuni de aliantă în politica externă a României.
 Această concluzie, Corneliu Codreanu n-a propus-o nici 6 luni mai târziu, într-un document mult mai important, destinat, de data aceasta, publicitătii: Memoriul din 5 Noiembrie 1936 adresat Regelui, oamenilor politici si Tării.
În acest document redactat în termeni virili, se înregistrează numai o si mai mare îndoială fată de orientarea externă a României, îndoială crescută de pe urma izbucnirii războiului civil din Spania, fată de care Puterile Occi¬dentale adoptaseră o atitudine de părtinire a frontului popular din Madrid, în dauna miscării crestine a lui Franco, sustinută astfel numai de puterile Axei.
Om profund religios, Corneliu Codreanu respingea din toate puterile sufletului său violentele marxismului mondial acum confirmate de realitate, reprezentat de Brigăzile Internationale ale lui Lister si Compesino împotriva Crucii si a ordinii crestine a Europei. Puterile care se pronuntau în favoarea acestei ordine înlesneau astfel, de la sine, o apropiere de pozitia Miscării Legionare.
Totusi, Corneliu Codreanu nu se pronuntă, nici de data aceasta, explicit în favoarea unei răsturnări de aliante, ci se mărgineste numai să recomande sustragerea politicii externe de sub influentele oculte si abtinerea de la provocări la adresa Italiei.
Abia un an mai târziu, după 16 luni de la începutul războiului din Spania, la 30 Noiembrie 1937, Corneliu Codreanu ia o atitudine definitivă în politica externă, în favoarea Axei. La această hotărâre Corneliu Codreanu nu a ajuns nici prin negocieri, nici prin promisiuni, nici măcar prin vreun contact cu reprezentanti ai Axei. Oricât ar părea de curios si de inadmisibil în tehnica mai curentă a politicii externe, Corneliu Codreanu nu a avut niciodată legături cu Axa. Rareori, câte un ziarist sau vreun curios din Italia sau Germania, mult mai rar decât din alte tări ca, de pildă, din Franta, veneau să-l vadă la Casa Verde.
Ceva mai mult, în urma unui reportaj nu tocmai exact asupra miscării, desi foarte elogios, dintr-un ziar german, Corneliu Codreanu a interzis pe termen de 6 luni accesul oricărui vizitator din acea tară în preajma Miscării Legionare.
 Un contact însă, de ordin politic autorizat si constant, nu a existat niciodată între Axă si Corneliu Codreanu. Acest precedent a fost poate o deficientă, de pe urma căreia s-au resimtit mai târziu în practică raporturile cu Axa si, în general, tehnica relatiunilor exterioare a Miscării Legionare, întotdeauna foarte susceptibilă si rezervată în materie. Dar si pe acest teren Corneliu Codreanu a proclamat primatul tinutei morale, chiar dacă uzantele unei tactici mai rafinate ar aduce mai multe foloase.
 2. Oportunitatea aliantei cu Axa În concret, convingerea Miscării Legionare în oportunitatea unei aliante cu Axa, a fost rezultatul unei evolutii foarte lente, de pe urma observării minutioase a realitătilor europene, iar nu al precipitării unei atitudini premeditate.

De altfel, climatul general al Europei înregistra o jenă în special fată de conduita uneia din Puterile Occidentale, în spetă Franta. Pactul Iugoslaviei cu Italia, desele schimbări de vizite între conducătorii Germaniei si ai Poloniei, conversatiile Marii Britanii cu Axa, evolutia politică în jurul războiului din Spania, cât si iritarea internă de pe urma grevelor aproape fără întrerupere din Franta, izolau într-o bună măsură politica regimului de front popular din Franta de realitătile europene.

Rezultatele vizitei de la sfârsitul anului 1937 în Europa Central-orientală a D-lui Delbos, Ministru de Externe francez, s-au resimtit mult de pe urma acestei jene, ca un contrast foarte concludent cu atmosfera vizitei lui Barthou, în acelasi spatiu, în 1934.
Cu toate strădaniile D-lui Victor Ionescu de a suplini fermecătoarea personalitate a lui Nicolae Titulescu si cu toate sentimentele calde ale Românilor pentru Franta, primirea D-lui Delbos la Bucuresti a avut mai mult o notă de melancolie, decât încredere. Aceeasi notă melancolică se înregistra si la Varsovia si la Praga, încât Dl. Delbos, poate si din proasta dispozitie a Guvernului Principelui Paul, a renuntat la experienta de la Belgrad.
Europa, si cu ea, în primul rând, România, nu se mai simtea deci apărată de sistemul politic în centrul căruia se găsea pe atunci, în aparentă, Franta. În schimb, sistemul Axei părea că oferă efectiv mai multe garantii de securitate si de apărare a ordinii europene.
Asadar, principiul aliantelor, în conceptia Miscării Legionare, s-a născut din stări reale de pe teren, iar nu din afinităti sau repulsii ideologice. Acest principiu impune mai întâi o clasare a primejdiilor pentru România, în ordinea importantei sau urgentei si, ca o strictă consecintă, alianta cu acea putere care efectiv ajuta imediat România împotriva celei mai importante primejdii în ordine de precădere.
 În concret, pentru România tendintele imperialiste dinspre Vest sunt mai putin primejdioase decât acelea dinspre Est.
 Imperialismul vestic, pentru a ajunge la mările libere si la pozitiile dominante ale Continentului, nu trebuie să treacă peste România.
Chiar dacă în ultimă analiză ar tinde să se adâncească în stepele întinse ale Estului, imperialismul vestic se poate multumi cu o Românie neostilă care să nu-i ameninte flancul Sud-estic. Imperialismul din directie estică, dimpotrivă, este o primejdie nimicitoare pentru România si Poporul Român.
 Primul pas spre o mare caldă si spre pozitii dominante, ca Strâmtorile, de pildă, trece peste corpul României. Între două imperialisme, deci Vestic si Estic, România va trebui să se supună dramaticelor ei conditii geo-politice si într-un spirit strict realist, peste oricare alte considerente, să aleagă primejdia cea mai mică, cea mai putin amenintătoare: aceea a Vestului.
Asadar, atât timp cât Rusia, Sovietică sau Taristă, va nutri tendinte imperialiste în Europa, România este pe pragul unei primejdii de moarte.
Desigur, nici consideratiuni sentimentale, nici demonstratiile de cumintenie amicală ale României, nici ridicolul pretextului de amenintare din partea României a securitătii colosului rusesc, n-ar putea opri Rusia de la executarea unui program de atât de vaste proportii. Cine concepe dominatia Oceanelor si a lumii si porneste la actiune, nu se mai împiedică de scâncelile popoarelor din cale. Experienta istorică a dovedit că nu este posibilă o întelegere cu o Rusie pornită în mars spre Occident.
Fostul Ministru de Externe român, Dl. Gafencu, relevă cu bună dreptate că, de câte ori puterile occidentale au căutat un acord cu o Rusie în ascensiune asupra delimitărilor zonelor de influentă, de atâtea ori a urmat o amenintare a echilibrului european.
Dacă nu este deci posibilă o întelegere a unei Românii pacifice cu o Rusie imperialistă, nu-i mai rămâne României decât să se resemneze la apărare, pentru a supravietui.
Pentru aceste ratiuni deci, Miscarea Legionară se află cu acele forte care apără România de primejdia primordială dinspre Est. Găsind deci numai Axa pe linia apărării împotriva primejdiei mortale de la Răsărit, s-a aflat cu Axa.
Dacă în aceste împrejurări sarcina apărării împotriva unei agresiuni din Est si-ar fi luat-o Puterile Occidentale, Miscarea Legionară – cum a răspuns însusi Corneliu Codreanu întrebării unui cunoscut ziarist francez, Bertrand de Jouvenel, într-un interviu în “Gringoire“, imediat după declaratia de politică externă în favoarea Axei – ar fi colaborat cu ele.
3. Raporturile Axei cu Miscarea Legionară Un alt principiu fundamental în politica externă a Miscării Legionare este împiedicarea României de a deveni un instrument al imperialismului vreunei puteri continentale. Garda de Fier s-a alăturat, desigur, cu fermitate, Axei.
Nu a înteles însă nici o clipă să transforme România într-un agent al unei noi ordini întemeiate pe imperialism. Cum am spus mai sus, între două amenintări, România poate la rigoare suporta mai bine imperialismul din Vest, dar nu-l poate încuraja de bună voie.
De altfel, eroarea majoră a Axei, care a condus-o la desfiintare, a fost tocmai îndepărtarea de politica sa originară de stabilizare a Europei într-o ordine nouă de echilibru continental. Asa se explică actiunea de slăbire a miscărilor populare, blocarea căilor spre putere si înlocuirea lor în mai toate tările cu formatiuni improvizate.
Astfel, la semnarea pactului anti-Komintern, în Decembrie 1941, ordinea nouă era reprezentată de o serie de fictiuni guvernamentale, în timp ce realitătile erau combătute si înlăntuite.
Între aceste miscări populare, Garda de Fier era de departe cea mai originală, cea mai puternică, mai autonomă si mai rezistentă.
Pentru toate aceste motive, după ce partida părea câstigată, Axa nu a dorit si nu a sprijinit niciodată victoria Gărzii de Fier în România. Actiunea de la 3-6 Septembrie 1940 care a urmărit îndepărtarea Regelui Carol al II-lea pentru a opri descompunerea moralului intern, iar nu cucerirea puterii în stat, s-a făcut pe cont propriu, fără stirea, fără concursul si, mai ales, fără voia Axei.
 Mai târziu, după constituirea regimului de diarhie numit national-legionar, reprezentantii Axei la Bucuresti au căutat prin toate mijloacele să consolideze pozitia Maresalului Antonescu si să mineze pe aceea a Miscării Legionare.
În executarea acestei politici Comandantul Gărzii de Fier si Vicepresedinte al Consiliului de Ministri, Horia Sima, a fost invitat la Berlin în luna Ianuarie împreună cu Maresalul Antonescu.
Pentru a evita o neîntelegere chiar la inaugurarea unei aliante, de pe urma unui refuz la o eventuală cerere de subordonare a unor interese majore ce era poate de prevăzut, Horia Sima, cu toată dorinta de a vedea pe Cancelarul Hitler, a renuntat la vizita de la Berlin.

Astfel, Horia Sima este singurul conducător politic european care a declinat vreodată o invitație la Cancelarul Hitler în culmea puterii, pentru motive de demnitate și de păstrare a autonomiei intereselor Poporului Român.

Dar conduita Axei a fost clară cu ocazia Loviturii de Stat a Mareșalului Antonescu de la 21 Ianuarie 1941. Armata germană a primit ordin să susțină pe Mareșal, în timp ce alți trimiși căutau să slăbească apărarea oricăror riscuri în caz de cedare benevolă a pozițiilor de rezistentă.
Bizuit pe acest cuvânt, Horia Sima a ordonat încetarea rezistentei izbucnită de la sine, ca o reacțiune spontană a unei Mișcări viguroase, lovită prin surprindere. Cuvântul Mareșalatului Antonescu și al girantului nu a fost respectat și arestările au pornit, cu o furie încă mai mare ca în 1938.
Îndeosebi Horia Sima si sefii legionari erau urmăriti cu disperare, ca să li se pregătească soarta lui Corneliu Codreanu si a Statului său Major.
 Reprezentantii Regimului au invitat atunci în Germania pe Horia Sima si alte personalităti, sub motivul că, după ce pasiunile se vor potoli, să se poată întoarce în sigurantă, o dată ce neîntelegerile s-au risipit.
Ajunsi pe teritoriul german, după câteva săptămâni de primire amicală, Horia Sima si unele personalităti, cu toată calitatea lor de oaspeti, au primit domiciliu obligatoriu, în timp ce alti legionari, mai mult sau mai putin importanti, refugiati la întâmplare din Tară, au fost internati, fără deosebire, la Rostock, într-un lagăr de muncă.
Din momentul detinerii lui Horia Sima se dezlăntuie în Tară si în străinătate o formidabilă campanie de calomnii prin care se pune în sarcina Miscării Legionare si a lui Horia Sima toate infamiile imaginabile.
Punctul culminant este atins în ziua de 22 Iunie 1941, începutul campaniei contra Rusiei, când Cancelarul Hitler în persoană, în lunga sa expunere a cauzelor războiului, enumeră, printre manoperele sovietice, si evenimentele de la 21 Ianuarie puse în sarcina Gărzii de Fier, presupusă astfel de coniventă cu Rusia Sovietică!
Nici lui Horia Sima, plasat de zvonuri oficiale ca refugiat la Moscova, nici Miscării Legionare înlăntuite de un sistem de represiune neegalat încă, nu li se dădea posibilitatea să se apere. Nu le mai rămânea în apărare decât forta realitătii si doi-trei legionari risipiti prin alte orase ale Europei, care s-o expună. Politica Axei se îndepărta astfel, din ce în ce mai mult, de realităti. Pe măsură ce victoriile militare apăreau mai strălucite, actiunile politice deveneau mai palide.
În cursul anilor 1941 si 1942 exponentii Miscării Legionare s-au străduit din toate puterile să arate diferitilor reprezentanti ai Axei primejdia unei politici neglijente si fictive pentru cursul general al războiului.
Un război este un motor cu dublu piston, unul politic si altul militar si nu s-ar putea spune care este mai important.
 Nu se poate ignora actiunea politică sub pretextul precăderii militare.
Victorii militare fără efecte politice s-au mai văzut si chiar în cazul Germaniei. Victorii politice în cursul unui război au aproape întotdeauna consecinte militare.
Războiul modern se poartă, în primul rând, pe plan politic international si seducătoarea ideologie universală a adversarului trebuie să opună deci, pe plan tot international, ideea-fortă pe care sta Axa la originea războiului: adică stăpânirea de către fiecare popor a propriului său destin.
De această idee-fortă Axa nu se putea îndepărta fără primejdia pierderii războiului.
Concluzia finală era deci: îndepărtarea fictiunilor din toate tările, restabilirea libertătii politice a popoarelor acolo unde miscările populare sunt capabile să o asigure si reconstituirea unei ordini de echilibru european.
La toate aceste argumentatii nu se refuza un efect de stimă si asigurări de viitor, dar fără alte consecinte efective. Si cum era de prevăzut, soarta armelor s-a întors din toamna anului 1942, fără ca si conduita politică a Axei să se schimbe.
Dimpotrivă, cu motivarea situatiei militare, guvernul german era dispus să înrăutătească si mai mult regimul politic. În fata acestei paralizii a reflexelor politice, Horia Sima s-a hotărât să întreprindă un alt gest de mare curaj si demnitate si anume părăsirea cu orice risc a Germaniei, pentru a atrage atentia si altor factori asupra situatiei disperate la care va ajunge Europa dacă nu se revine la o politică realistă. „Am sosit ca un strigăt de alarmă”, previne Horia Sima în scris pe Mussolini, după ce la plecarea din Germania lăsase pentru a fi comunicată Cancelarului Hitler o scrisoare prin care expunea pe larg, cu cea mai mare claritate, erorile politicei germane, calea pe care trebuie să se revină si scadenta fatală la care se va ajunge dacă se perseverează în aceleasi erori.
Reusita lui Horia Sima a produs o mare impresie asupra conducerii germane. Cum s-a aflat mai târziu, în tot acel interval, Himmler avea până la 10 conversatii telefonice zilnic, cu Ambasada Germană din Roma, pentru a se interesa de mersul cercetărilor în căutarea lui Horia Sima si a raporta apoi Cancelarului Hitler. Din nefericire însă în Germania, nu s-a înteles sensul politic al plecării lui Horia Sima.
S-a luat în consideratie numai pierderea din lat a unei importante forte politice, fără să se tină seamă de ce ar putea folosi Comunitatea de pe urma libertătii ei.
Dimpotrivă, grija urmărită cu disperare era prinderea din nou a acestui captiv prea autonom. Si în adevăr, printr-un concurs de împrejurări Horia Sima a fost sechestrat din nou în Germania, de data aceasta în chip absolut, la Oranienburg.
În rând cu el, au fost internati toti legionarii în frunte cu Locotenent-comandantul Miscării Legionare, Vasile Iasinschi, în lagărele de concentrare de la Dachau si Buchenwald.
O cortină grea de fier a căzut astfel peste existenta lor, despre care nu s-a mai stiut nimic timp de 20 de luni. Dar dacă în Germania gestul lui Horia Sima a avut un efect contrar, în Italia direct sau indirect a avut urmări pozitive. Mussollini si noul subsecretar de Stat la Afacerile Străine, Dl. Bastianini, au arătat mai mult interes pentru curentele populare si interesele natiunilor europene ca mai înainte.
De această întelegere a necesitătii de revenire a unui echilibru european s-au resimtit raporturile cu partenerul din Axă, atât în cursul vizitei D-lui von Ribbentrop la Roma, în Martie 1943, cât si la întâlnirea cu Hitler la Salzburg, din luna Aprilie.
În aceste ultime convorbiri ca partener egal în Axă, Mussolini a intervenit energic în sensul unei estimări realiste a Europei si în favoarea restabilirii în deplină independentă, printre altele, a Belgiei, Olandei, Cehiei si Poloniei. De asemenea, Dl. Bastianini a stiut să impună un nou climat politicii externe a Italiei, care ar fi atras după sine, poate, o rectificare a conduitei întregii Axe.
Disparitia Italiei din componenta Axei ca factor important a lăsat însă Germania liberă să continue metoda de până atunci în directia Europei.
Am mentionat toate aceste episoade în relatiile Axei cu Miscarea Legionară, nu ca o plângere sau recriminare împotriva ei sau pentru a folosi aceste violente ca un alibi. Dar aceste întâmplări sunt de un mare interes în fixarea intereselor politice la care nu se poate renunta, spulberând o serie de interpretări interesate si stabilind adevărul luminos: a. Miscarea Legionară si-a păstrat autonomia, cu toate presiunile, si demnitatea, cu toate suferintele.

b. Luându-si toate răspunderile morale, Miscarea Legionară, înlăntuită de o represiune fără precedent, atât politic, legislativ si politienesc, cât si corporal, în toate închisorile României si în lagărele de concentrare ale Germaniei: Oranienburg, Dachau, Buchenwald, nu poate fi făcută, din cauză de absentă, nici material, nici politic, nici juridic, părtasă la responsabilitatea regimului de dictatură militară si politistă a Maresalului Antonescu care a prigonit-o, nici în guvernarea internă, nici în politica de război si externă.
 c)Miscarea Legionară a depus toate sfortările pentru a contribui la readucerea Axei pe linia echilibrului continental.
Si putem releva aceste precizări, cu atât mai mult cu cât faptele de neînteles care le-au dat prilejul n-au abătut cu nimic linia de politică externă a Gărzii de Fier. Miscarea Legionară, consecventă cu pozitia ei, a păstrat aceeasi atitudine, cu toate amărăciunile si cu toate vexatiunile. De altfel, nici nu era posibilă o altă conduită. Rezistenta la Răsărit: bine-rău, mult-putin, era reprezentată numai de Axă. Toate celelalte puteri europene si extra-europene, mari si mici, alunecaseră înspre un sistem de cedare continuă fată de pretentiunile sovietice, combinând, fără nici o compensatie vizibilă, toate fortele politice si militare, pentru a dărâma si această ultimă fortăreată anti-invazionistă spre Est.
Miscarea Legionară, asadar, înainte de a găsi un sistem de apărare mai bun spre răsărit, nu putea, cu motive oricât de justificate, chiar din punct de vedere moral, să adauge resentimentele ei la greutătile sistemului existent. Oricât de mult slăbise acest sistem, tot era mai bun decât un vid.
4. Miscarea Legionară fată de schimbarea de la 23 august 1944 Pentru aceste motive, Miscarea Legionară nu a găsit justificată, cu toate conditiile militare contradictorii, schimbarea cu 180 de grade a României la 23 August 1944, si nici sfortarea Aliatilor în acest sens.
 De pe urma întoarcerii de pozitii a României, ca si a Bulgariei si a Finlandei, nu profitau Aliatii decât în cine stie ce conditii necunoscute, neclare si aleatorii. În schimb, Sovietele beneficiau direct si imediat de prăbusirea unui front de importanta Carpatilor ce în mod fatal aducea după sine, în stăpânirea Sovietelor, Centrul si Sud-estul Europei cu Balcanii, adică întreaga Europă Central-orientală.
Pozitia Sovietelor se întărea astfel considerabil prin aceste gajuri de mare potential politic, militar si economic si cu o asezare geografică de o importantă decisivă strategică si politică.
Dar admitând chiar că din calcul, Sovietele ar admite să-si retragă mai târziu armatele din aceste regiuni, retragerea n-ar executa-o decât după ce fortele militare ar fi înlocuite de garantii sigure de pe urma descompunerii structurale si istorice a popoarelor respective decapitate, lăsate în rătăcire, fără nici o directie proprie, ca apoi să fie supuse sub conducerea unor elemente alogene si a unor metode coercitive, impuse de la Moscova.
 Aceste rezultate, stăpânirea Sovietelor peste România si Sud-estul european, ca o avangardă a ocupării Europei Crestine si Istorice, erau tocmai ceea ce Miscarea Legionară se temuse mai mult. Împiedicarea acestor rezultate era însăsi cauza pentru care a luptat Garda de Fier peste 20 de ani. Era însăsi ratiunea ei de existentă pe plan extern.
 Asadar, când Horia Sima a fost eliberat la 24 August – răsunătoare, dar tristă victorie politică ce confirmă întocmai previziunile din anii din urmă – Miscarea Legionară nu putea aproba conduita Guvernului de la Bucuresti. Miscarea Legionară a intrat deci din nou în luptă pentru a combate pe cât era posibil, efectele ocupatiei sovietice. Desi atitudinea Gărzii de Fier era fără echivoc ca întotdeauna, totusi Horia Sima a amânat instituirea efectivă a unui Guvern, asteptând desfăsurarea evenimentelor.
Când însă presiunea Sovietelor s-a accentuat până la interventia directă a Comisarului Wischinski pentru desfiintarea oricăror urme de independentă, Horia Sima a constituit Guvernul National, pentru a preciza fără sovăire pozitia reală a Poporului Român.

 5. Politica de echilibru continental si principiile de politică ale Miscării Legionare Politica externă a Guvernului National se fixa astfel în aceeasi atitudine lineară ca si a Miscării Legionare în trecut.
 Din principiul neinterventiei benevole a României în tendintele imperialiste ale unor mari Puteri, derivă, cum ar putea rezulta din această expunere, un alt principiu fundamental, cel mai important si mai obiectiv: echilibrul continental. Echilibrul european este starea politică generală care convine, fireste, mai bine, intereselor României, care garantează existenta statelor mijlocii si mici, în care se integrează mai just spiritualitatea Miscării Legionare.
România, cu pozitia ei cheie, cu potentialul ei politic si economic, cu armatele ei si cu căile de comunicatie, cu puterea ei de influentă în Europa Centrală si Sud-estică, este factor de primă importantă pentru stabilirea unui echilibru continental.

Importanta decisivă a acestui factor s-a dovedit în cursul acestui război mondial, atât alături de Axă, cât si în evenimentele de la 23 August 1944, când deplasarea de pozitii a României a atras după sine prăbusirea întregului sistem politic si militar de apărare a Germaniei si a determinat un pas major spre deznodământul final. Cine îsi alătură, asadar, acest factor, controlează efectiv căile de pătrundere în adâncul Europei si cheile de dominatie a ei. După cum se mânuieste pozitia României, se contribuie la stabilirea sau dărâmarea echilibrului european.
Cine tinde spre ruptura acestui echilibru, fatal urmărește desființarea sau cel puțin slăbirea României.
 Si invers, politica de echilibru european are nevoie, în primul rând, de o Românie întreagă, puternică si independentă. În urmărirea acestei politici de echilibru, Miscarea Legionară si-a dat foarte bine seama că sistemul Axei, reprezentat în urmă de Germania, nu mai este suficient pentru a rezista singur pregătirilor colosale de invazie a Europei dinspre Răsărit.
 Acest sistem trebuia deci lărgit astfel ca, o dată cu Germania, să se alinieze într-un singur front toate fortele de ordine milenare, începând de dincolo de Ocean si terminând pe Nistru. Realizarea unui astfel de front a tuturor popoarelor europene depăseste desigur mijloacele unor elemente izolate.
Acest tel nu se poate atinge decât prin revelarea iminentei primejdii pentru civilizatia occidentală, într-un moment de iluminare colectivă.
Evident, cea mai mare dorintă a Europei ar fi ca această primejdie să fie conjurată de la sine, ca pregătirile de invazie dinspre Est să fie demontate prin persuasiune, ca existenta liberă a popoarelor după propriile lor conditii, cutume, norme si legi să fie garantate prin mijloace pacifice si ca ordinea milenară si crestină a Europei, respectând desigur regimul local, să se întindă consimtită benevol până la Urali.
 În asteptarea acestei minuni cu sorti minimali de realizare si de altfel, numai constituirea unui astfel de front colosal ca o contrapunere a colosului din fată, constrâns astfel să mediteze si să cântărească avantajele unei întelegeri si riscurile unei provocări. Miscarea Legionară a căutat, în sectorul ei, să contribuie la asigurarea unei atmosfere mai senine, prin stabilirea unor raporturi de bună vecinătate cu Ungaria si Bulgaria.
Aceeasi dorintă o animă fată de toti vecinii si aceleasi intentii fată de toate puterile mari si mici, mai apropiate sau mai îndepărtate.
Mișcarea Legionară îsi conservă astfel, în ultimă analiză, intacte cele trei principii de politică externă, demonstrate în această expunere:

I. Contractarea aliantelor după ordinea de precădere fată de importanta si urgenta primejdiilor.

 II. Împiedicarea României de a deveni un instrument al imperialismului vreunei puteri continentale.

III. Alinierea întotdeauna alături de sistemul politic de garanție reală a echilibrului european. Respectul acestor trei principii de politică externă a Mișcării legionare credem că este una din conditiile esentiale pentru ca România să poată îndeplini functiunea ce Dumnezeu i-a destinat-o în Sud-estul european.

 D. CONCLUZII PE MARGINEA SUBIECTULUI

Am încercat să arătăm în această expunere ce este Garda de Fier si ce nu este, ce a făcut si ce nu a făcut, ce răspunderi îsi ia cu hotărâre si ce răspunderi declină ca neapartinându-i. Dacă am reusit sau nu, o va arăta viitorul. În orice caz, realitătile suverane vor izbuti să completeze lipsurile.
Dar în această încercare de tur de orizont, mai mult din ce n-am spus, ca neintrând în subiect, decât din ce am spus, rezultă o realitate sumbră si dezolantă. Un aforism deopotrivă stiintific si filozofic pretinde că natura are oroare de vid. Acest aforism se aplică si în politică.
Si politica are oroare de vid.
 Prin capitularea fără conditii a Germaniei s-a căscat în miezul Europei un astfel de vid înspăimântător.
Încă după războiul mondial trecut, prăbusirea sistemului celor 7 Mari Puteri scăzuse la frontiere foarte putin numărul factorilor de echilibru. A
ceastă situatie a obligat Marea Britanie să iasă din “splendida“ ei izolare si să proclame principiul frontierelor sale pe Rhin. Echilibrul european, deci, nu mai putea fi restabilit cu usurintă, fiindcă, în fond, mari puteri efective, cum s-a dovedit mai în urmă, nu mai rămăseseră decât două: Germania si Rusia Sovietică.
Acum, vidul lăsat de Germania este amenintat să fie coplesit de prăvălirea conglomeratului de la Răsărit, cu toată greutatea volumului său gigant. Pârghia de rezistentă a Axei fiind ruptă, nici un alt grup de forte europene singure nu se mai poate opune fluviului uman în revărsare de la Est.
Occidentul, deci, dacă nu vrea să abandoneze Europa definitiv, trebuie să acopere el acest vid, printr-un nou sistem, în centrul căruia să se situeze efectiv si să-si mute astfel iarăsi frontierele, măcar temporar si simbolic, de pe Rhin – pe o linie ce duce de la Marea Neagră la Marea Baltică. Sistemul acesta, pentru a avea o valoare si a oferi o garantie, nu poate fi elaborat numai în cabinetele îndepărtate, de studii ale sociologilor, economistilor, geografilor si expertilor.
Calea aceasta, urmată la Versailles si în alte împrejurimi ale Parisului si, mai târziu, pe Rivieră sau pe marginile lacului Leman, nu oferă un precedent de urmat. Pe atunci chiar, Neuilly, Sevre, Geneva sau San Remo păreau tot atât de departe de Strâmtori, de Fiume, de Danzing, de Nistru si de Salonic, ca Dumbarton Oaks acum de Varsovia, Viena si Trieste.
De acolo, de peste Ocean si mai departe încă, de la San Francisco, Europa pare, desigur, ca un spatiu insesizabil, cuprins în linii subtiate de distantă, decât ca un continent real, fumegând în ruine, cu fluvii disputate, cu frontiere litigioase, cu porturi râvnite, cu zone de influentă măsurate, cu popoare suferinde, cu partide turbulente, cu o istorie milenară amenintată si cu multe credinte nimicite.
 Soarta Europei deci, nici măcar nemaidiscutându-se pe pământul ei, are sortii de a fi îndreptată pe o cale si mai discutabilă încă decât acum un sfert de veac.
Este nevoie deci ca planurile ce pregătesc destinul Europei să fie cedate cel putin în parte din mâinile acelor bărbati de mare valoare stiintifică si desigur cu cea mai mare bunăvointă de a face de acolo de departe numai bine, si redate măcar partial oamenilor politici cunoscători de aproape, de pe teren, a durerilor de aici, cu mizeria si măretia lor.
 Iar pasiunile negative sunt un rău consilier în politică, mai ales în marea politică.
Nimic nu se poate construi solid sub apăsarea patimii: mai putin, încă, o nouă ordine europeană. Pentru o astfel de operă se cere o viziune largă, o intuitie profundă, o judecată senină, o cunoastere multiplă si o putere constructivă de lungă durată.
 Pasiunile răzbunătoare întunecă viziunea, mutilează judecata si taie suflul creator. O ordine nouă în Europa nu se poate inaugura cu prelungirea fără termen a stărilor exceptionale de neliniste.
Istoria este concludentă.
În politică, pentru ca justitia să producă efecte, trebuie să treacă pe rol exemple scurte si putine, ca unele interventii chirurgicale.
De pe urma tribunalelor speciale rezultă mai multă teamă decât dreptate. Nu pot fi târâte pe banca acuzării milioane de oameni, în nenumărati ani de judecată.
Si mai primejdioasă decât coalitia pasiunii este coalitia fricii. Milioane de oameni, simtindu-se amenintati, vor sfârsi prin a-si uni spaimele într-o reactiune comună si, odată reuniti, îsi vor da seama ce fortă reprezintă. Asadar, pentru ca războiul mondial să nu degenereze în multiple războaie civile, este timpul ca opera pozitivă să aibă precădere asupra pasiunilor.
Climatul pentru pacificarea Europei poate fi grăbit de calmul si simtul realist al conducătorilor responsabili. Conditiile generale indică oarecum calea. Faza exteriorizării totalitare, cu multimile delirante sub balcon, în adoratia unui singur om, ca a unui demiurg, cu uniforme sclipitoare, parade si fanfare, desigur, a trecut.
Un ciclu din istoria Europei s-a încheiat. Europa, obosită de zbuciumul ultimilor ani, tinde acum spre o altă fază, mai temperată, care retine toate esentele. Eroarea ordinii totalitare era neglijarea unor valori permanente rezultate din experienta democratiei. Evolutia regimului republican din Italia părea că va corecta această eroare.
Acum însă, nu trebuie repetată aceeasi eroare în sens invers, adică în zelul de aplicare a principiilor libertare, să se exagereze detaliile, desconsiderându-se esentialul si experienta unui sfert de veac.
 Esenta democratiei în perspectiva europeană nu este o problemă de procedură electorală, ci respectul fiintei umane încadrate în ierarhia intereselor comunitătii si a vointei nationale.
Asadar, faza nouă în care pare că intră Europa este o substantă comunitară, ca o sinteză a realitătilor rezultate din toate experientele ultimului veac.
Valorile crestine, respectul persoanei umane, primatul comunității, emanciparea muncii de orice tutelă exploatatoare, principiul proprietătii, sufragiul popular, dreptatea socială, întărirea specificului etnic, încurajarea conservării speciei, libertatea neviciată de opinie, sunt permanente ce se impun de la sine în organizarea intereselor popoarelor într-o solidaritate organică, din care să rezulte o ordine nouă europeană durabilă.

Nici o realitate nu poate fi lăsată de o parte. De la înalta spiritualitate crestină până la materialismul micilor colectivităti periferice, de la Sfântul Scaun până la clanurile din muntii Albaniei, toate fortele trebuiesc unite, pentru a restabili o ordine continentală mai putin nefericită.
 Si în concret, Puterile Occidentale, instaurate de deznodământul războiului mondial în calitate de custode al Europei, trebuie să debuteze printr-o revistă a situației și un inventar al forțelor rămase. Rezultatul nu este prea încurajator.

De pe urma războiului n-a mai rămas în picioare decât o singură mare putere în Europa.
Si mari puteri nu se pot improviza de la o zi la alta. Rusia Sovietică rămâne asadar, singura mare putere pe Continent, mai atentă si mai ofensivă ca niciodată. Un echilibru continental însă nu se poate stabili cu o singură mare putere în fata unei constelatii de state singure, mici si mijlocii.
Astfel, se ridică la orizont, în fata tendintelor unei ordini naturale, si perspectiva unei ordini fortate a Europei.
În ultimă instantă deci, ordinea europeană poate fi stabilită sau de Rusia, adică de dominatia acestei singure mari puteri rămase fără rival continental, sau de un echilibru european împotriva vointei Rusiei Sovietice.
Un compromis în această problemă nu este posibil si ar prelungi agonia Europei.
O politică de echilibru împreună cu Rusia nu este realizabilă decât dacă Rusia își schimbă din rădăcini conceptia politică asupra ordinii internationale.
Semne în această directie nu sunt si ar fi greu de admis ca Sovietele, din consideratiuni sentimentale sau abstracte, să abandoneze benevol si să renunte la proiectele lor în plină dezvoltare, favorizate de ocazii atât de rare!
Un compromis, deci, cu Sovietele animate de starea de spirit ofensivă în plin salt de acum, ar echivala, în fond, cu o recunoastere a dreptului de dominatie a Rusiei asupra întregii Europe; realizarea efectivă a acestei dominatii n-ar mai rămâne decât o chestiune relativă de timp.
 Dar atunci, acel punct insesizabil de topire în conștiința popoarelor europene fată de invazia de la Est, ar fi depăsit, si o răsturnare totală de conceptii ar urma acestei topiri. Perseverenta în ordinea de până atunci ar părea o fictiune inutilă si ordinea cea nouă a Estului, ca orice idee victorioasă, ar apare ca o realitate Stăpânitoare. Popoarele europene s-ar înclina docile si ar primi ordinea Estului ca o fatalitate superioară, orânduită de forte indescifrabile.
Fiecare popor ar aplica atunci axioma amintită odată de Mussolini: "când în istorie un eveniment devine fatal, este mai bine să se realizeze cu noi, decât fără noi, sau, si mai rău, împotriva noastră." Cea de-a treia Romă, Moscova, imaginată de vizionari, ar fi realizată astfel, si în locul Capitoliului s-ar ridica Kremlinul, după cum Kominternul ar înlocui Vaticanul.
Custozii de acum ai Europei, Puterile Occidentale se găsesc în fata tragicei dileme a salvării abandonării Europei. Dl. Churchill are dreptate. Sperantele lumii, solidare cu ale Europei, se concentrează acum spre insula britanică si aliatul ei american.
Acolo se decide soarta nu numai a unui continent, dar a unei lumi si a unei civilizatii. Dacă hotărârea va întârzia însă prea mult si va dovedi slăbiciuni, sovăiri sau un interes mai slab decât pretinde nivelul problemelor de acum, atunci este probabil ca Europa să se îndepărteze de ceea ce se întelegea odinioară prin Occident, pentru totdeauna.
 Aceste concluzii pe marginea subiectului nu sunt inspirate nici din vederile unui singur partid, nici de interesele unui singur popor. S-a căutat să se urmărească evolutia stărilor de spirit colective cât mai atent posibil si concluziile să rezulte cât mai exacte, pe cât îngăduie observarea realitătilor numai de la distantă.
Dar o dublă concluzie este sigură: popoarele zdruncinate după sfârsitul acestui război aspiră cu orice pret la un echilibru durabil si reconstructia Europei este o operă grea, de mare curaj si de vastă răspundere istorică. (ss) Mihai Enescu, Consilier de Legatiune, Secretar General al Ministerului Afacerilor Străine, Consul General al României în Germania



ANEXA 1. UN OM SALVEAZĂ LEGIUNEA

[2] Supraviețuirea Legiunii din faza critică a perioadei postbelice, când toate grupările naționaliste erau urmărite de Aliați pentru presupusa lor colaborare cu Germania național socialistă, se datorează unui om, Inginerul Virgil Velescu.
A săvârșit o ispravă memorabilă de care n-a vorbit decât câtorva camarazi.
De o rară modestie, nu s-a lăudat niciodată cu intervenția lui providențială pentru destinele Legiunii.
Probabil că si acum când, după 50 de ani, va citi rândurile mele, se va simti afectat de această dezvăluire.
Dar nu am ce face, căci actiunea lui, tăcută si necunoscută de cei mai multi, reprezintă un moment culminant al istoriei legionare după finalul războiului.
Velescu i-a salvat pe toti să nu fie urmăriți, arestati si predati asasinilor ce-i asteptau în tară.
 În cursul conversatiilor ce le-am avut cu camaradul Velescu la Freising, am aflat chiar din gura lui episodul schimbării de atitudine a Aliatilor fată de problema legionară.
De ce singură miscarea noastră a fost crutată să aibă soarta tragică a Crucilor cu Săgeti, a Miscării Slovace, a Croatilor, predati în masă lui Tito, si asa mai departe?
Ce s-a petrecut la Marele Cartier al Armatei Aliate ca să facă exceptie cu Miscarea Legionară? Noi am rămas până la capăt credinciosi Puterilor Axei si se găseau suficiente pretexte ca să fim arestati si trimisi în România.
În aceste împrejurări de nesigurantă si dusmănie, când toti combatanții naționaliști care au luptat alături de Germania erau pecetluiti cu calificativul de „colaborationist”, fără să se mai ia act de situatia specifică a fiecărui grup, Virgil Velescu a avut curajul să se înfrunte chiar cu centrul de unde se decretau aceste măsuri de represiune contra asa-zisilor criminali de război.
 Dar cum a ajuns să pledeze în fata instantei aliate supreme cauza Legiunii? Pentru a se putea realiza acest contact, a intervenit un lant de întâmplări care ies din comun si care apartin mai degrabă unei ordini supranaturale.
 La Freising se refugiase, azvârlită de calamitatea războiului, si o doamnă română, numită Sangiuleanu. Velescu a cunoscut pe această doamnă si i-a povestit lantul de suferinte al Legiunii sub toate regimurile, inclusiv tratamentul de care am avut parte din partea Germaniei; domiciliu fortat, lagărul de la Buchenwald si interdictia oricărui contact cu exteriorul si cu tara.
Doamna Sangiuleanu a fost adânc impresionată de dezvăluirile lui Velescu si, îngrijorată să nu se abată o nouă prigoană contra legionarilor din partea Aliatilor, din necunoasterea adevăratei lupte legionare, i-a propus lui Velescu să meargă la Frankfurt am Main, la Marele Cartier al Armatei Americane, unde ea cunoaste pe cineva care apartine Statului-major al lui Eisenhower, Comandantul Suprem al Armatei Aliate din Germania.
Dar cine era această doamnă Sangiuleanu? În perioada premergătoare războiului, între anii 1937-1939, lucrase ca functionară la Ambasada Americană din Paris.
Acolo a cunoscut, lucrând în biroul lui, pe Consilierul Robert Murphy, acela care mai târziu, în 1942, va juca un rol decisiv în pregătirea invaziei aliate din Nordul Africii. Din acel moment, Robert Murphy a devenit consilierul diplomatic al Generalului Eisenhower, post pe care l-a păstrat în tot cursul războiului, cât si după capitularea Germaniei.
Acuma se afla la Frankfurt / Main, la Cartierul Generalului Eisenhower, fiind omul de încredere al acestuia cu aliații europeni.

Generalul Eisenhower avea o încredere totală în expertizele politice ale lui Robert Murphy si îl consulta ori de câte ori trebuia să decidă asupra tratamentului ce trebuie să se aplice fostilor inamici. Doamna Sangiuleanu suferise ea însăsi rigorile lagărelor germane.
Pe timpul ocupatiei, a fost arestată la Paris de Gestapo, ca fostă functionară a Legatiei Americane, bănuită că ar face spionaj în favoarea Aliatilor, si internată în lagărul de femei Ravensbruck. Eliberată la capitularea Germaniei, si-a găsit refugiu la Freising, unde a întâlnit pe Velescu si grupul de români.
De aici se leagă cunostinta lor.
Doamna Sangiuleanu i-a propus lui Velescu să întocmească un memoriu referitor la problema Legiunii si să i-l predea lui Murphy în audienta  ce vor solicita-o împreună.
Velescu a redactat acest memoriu în frantuzeste, în care a expus suferintele ce le-a îndurat Miscarea atât din partea lui Antonescu, cât si a Reichului German.
Doamna Sangiuleanu, veche cunostintă a lui Robert Murphy, a obtinut cu usurintă audienta si au plecat împreună la Frankfurt.
 În cursul audientei, Robert Murphy a citit mai întâi memoriul si apoi, într-o discutie amicală, i-a pus lui Velescu o serie de întrebări complementare.
Velescu i-a răspuns punct cu punct, dezvăluind toată tragedia Legiunii. La despărtire, Robert Murphy i-a comunicat lui Velescu că el este convins de dreptatea cauzei noastre si că va căuta să convingă si pe Eisenhower să facă o exceptie cu Miscarea Legionară, scotându-o din categoria grupărilor „colaborationiste”.

I-a recomandat doar ca legionarii domiciliati în zona americană din Germania să se manifeste cu oarecare prudentă, pentru a nu provoca interventii din partea cercurilor ostile. Generalul Eisenhower a urmat avizul lui Murphy si si-a dat consimțământul ca în listele colaborationistilor să nu figureze membrii Mișcării Legionare. Acest ordin a fost imediat transmis tuturor autoritătilor americane din Bavaria, cu urmarea că legionarii din acest spatiu nu nu¬mai că nu au fost urmăriti, dar au fost acceptati si sub ocrotirea asistentei sociale a organizatiei UNNRA. Misterul legionar de la Freising se lămurise.
Eroul anonim al acestei isprăvi legendare a fost Inginerul Virgil Velescu. Lui se datorează că, în spatiul controlat de americani, nu s-au produs represalii contra legionarilor, n-au fost arestati camarazii nostri si nici trimisi autoritătilor în tară. Când am ajuns la Freising, operatia era încheiată. Nu stiu în ce măsură beneficiam si eu de această protectie. Am preferat să continui să îmi păstrez anonimatul.


Anexa 2. Sentința civilă 745/1995 a Curții de Apel Suceava

ANEXA 2. SENTINȚA CIVILĂ A CURȚII DE APEL SUCEAVA
[3] DECIZIA IREVOCABILĂ NR. 745 A CURȚII DE APEL SUCEAVA DOSAR NR. 152/1995 – DECRET-LEGE NR. 118/1990 ROMÂNIA CURTEA DE APEL SUCEAVA SECȚIA CIVILĂ ȘI DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV

Ședința publică din 12 iulie 1995 Presedinte – Hancu Mircea Judecător – Gorduneanu Cornel – Iacob Doina Grefier – Butnaru Lucia La ordine pronunțarea recursului declarat de reclamanta Gudinov Rahila, domiciliată în orasul Gura Humorului, str. Carcasului nr. 46, jud. Suceava, împotriva sentinței civile nr. 402 din 15 noiembrie 1994, dosar nr. 2779/1994 a Tribunalului Suceava.

Dezbaterile asupra recursului au avut loc în sedinta publică din 4 iulie 1995, sustinerile părtilor fiind consemnate în încheierea de sedintă de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, si când din lipsă de timp s-a amânat pronuntarea pentru azi.
După deliberare, CURTEA Asupra recursului de fată, constată: Prin hotărârea nr. 589 din 31.01.1994 Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118 din 1990 – Suceava a respins cererea reclamantei Gudinov Rahila, pentru acordarea drepturilor bănesti prev. de art. 1 si 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990; pentru a hotărî astfel, s-a retinut că reclamanta nu a dovedit că i se cuvin drepturile respective.

Împotriva acestei hotărâri a făcut contestatie reclamanta, arătând că a dovedit situatia invocată în cerere cu actele aflate la dosar.
Prin sentinta nr. 402 din 15.11.1994 Tribunalul Suceava a respins, ca nefondată contestația, cu motivarea că reclamanta a făcut parte din miscarea legionară si, conform cu art. 11 din Decretul-Lege nr. 118/1990, drepturile nu pot fi acordate persoanelor care au făcut parte din organizatii politice cu caracter fascist.

Împotriva acestei sentinte a declarat recurs reclamanta, arătând că miscarea legionară nu a fost o organizație fascistă si s-a dovedit că ea a desfăsurat o activitate cu caracter fascist.

Recursul este fondat. Astfel, din adeverinta de la fila 4 si din relatiile de la fila 5 (din dosarul de fond) rezultă că reclamanta a fost arestată în lagărul de la Caracal, în perioada 10.04.1945 – 26.10.1945, după care i s-a stabilit domiciliul obligatoriu în orasul Gura Humorului.

Nu s-a dovedit că reclamanta a desfășurat o activitate cu caracter fascist, iar faptul că a făcut parte din mișcarea legionară nu constituie o probă în acest sens.
Conform art. 1, alin 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990, perioadele prevăzute în art. 1, lit. d (a avut stabilit domiciliul obligatoriu) constituie vechime în muncă dacă persoanele în cauză fac dovada că nu au putut să se încadreze în muncă în functia pentru care aveau pregătire profesională.

Cum reclamanta a făcut dovada arestării si domiciliului obligatoriu si nu s-a solutionat pe fond cererea ei, se va admite recursul si, casând ambele hotărâri, se va trimite cauza la Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 Suceava, pentru competenta soluționare, ocazie cu care se va stabili si perioada în care reclamanta a avut domiciliu obligatoriu, verificând dacă din această cauză nu s-a putut încadra în muncă în functii pentru care avea pregătire profesională.
 Totodată, se va calcula si indemnizația ce se cuvine reclamantei conform art. 3 din Decretul-Lege nr. 118/1990.

Pentru aceste motive, ÎN NUMELE LEGII DECIDE Admite recursul declarat de reclamanta Gudinov Rahila împotriva sentintei civile nr. 402 din 15.11.1994 a Tribunalului  Suceava si, în consecintă: Casează hotărârea nr. 589 din 31.01.1994 a Comisiei pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 – Suceava, precum si sentinta civilă nr. 402 din 15.11.1994 a Tribunalului Suceava si trimite cauza la Comisia pentru aplicarea Decretului-Lege nr. 118/1990 – Suceava, pentru solutionarea cererii. IREVOCABILĂ.

Pronuntată în sedintă publică, azi, 4 iulie 1995. Președinte ss Indescifrabil Judecători ss Indescifrabil ss Indescifrabil Grefier ss Indescifrabil ________________________________________

....................................................................................................................................................................
[1] Relatarea episodului a făcut-o Horia Sima în lucrarea Guvernul Național Român de la Viena, reluată şi în Anexa 1 a prezentei broșuri.

[2] Horia Sima, Guvernul Național Român de la Viena, Editura Metafora, Constanța, 2005, pp. 133-136.

[3] Este reprodus textul respectivei sentințe civile.

=========================================================================

 Paul Goma - Jurnal 2006